var ad = document.createElement(‘div’);
ad.id este setat la ‘AdSense’;
În linia de cod, proprietatea className a obiectului ad este setată la ‘AdSense’, rezultând expresia ad.className = 'AdSense';.
Citește șiSUA și Grecia își întăresc cooperarea în domeniul securității. Noul mecanism anunțat de Marco Rubio la Atena
ad.style.display = ‘block’;
ad.style.position = ‘absolute’;
Se setează proprietatea top a obiectului ad la valoarea ‘-1px’.
Codul ad.style.height = ‘1px‘; determină înălțimea elementului publicitar la o singură pixelă.
document.body.appendChild(ad); {„section”:”article”,”identity”:”3872759″,”url”:”https://www.digi24.ro/stiri/externe/sua/iranul-testul-major-al-lui-donald-trump-promisiunea-de-a-evita-un-razboi-fara-sfarsit-tot-mai-greu-de-respectat-3872759″,”fullCatPath”:”/stiri/externe/sua”}
Când Donald Trump s-a întors la Casa Albă, a promis că va evita un alt „război fără sfârșit” în Orientul Mijlociu. După experiențele costisitoare din Irak și Afganistan, această promisiune a găsit ecou în rândul opiniei publice americane, obosită de intervențiile militare prelungite. Pentru o scurtă clipă, a părut că această promisiune s-ar putea îndeplini. Memorandumul de înțelegere (MoU) semnat de SUA și Iran pe 17 iunie părea să ofere o cale de ieșire din confruntarea tot mai intensă. Piețele s-au stabilizat, tensiunile regionale s-au atenuat și a existat un optimism prudent că Washingtonul și Teheranul s-au îndepărtat de pragul conflictului. Acest optimism s-a dovedit a fi remarcabil, dar, fără surpriză, de scurtă durată, arată o analiză publicată de The Conversation.
Forțele armate ale Statelor Unite au reluat operațiunile militare, iar Iranul a răspuns cu acțiuni împotriva acestora și a partenerilor săi din întreaga regiune a Golfului. Houthiții, intermediarii Iranului, au declarat că sunt pregătiți să blocheze punctul strategic situat pe Marea Roșie, în strâmtoarea Bab-el-Mandeb, care a servit ca alternativă de tranzit pentru anumite exporturi de petrol, în special din Arabia Saudită.
Washingtonul continuă să combine presiunea militară cu apelurile la reluarea negocierilor. Însă, mai degrabă decât să reprezinte eșecul unei inițiative de pace izolate, aceste evoluții ar putea confirma realitatea conflictului din „zona gri” – în care diplomația gestionează războiul, în loc să-l pună capăt.Când americanii se gândesc la „războaie fără sfârșit”, Irakul și Afganistanul domină, în mod firesc, discuția. Aceste conflicte s-au caracterizat prin invazii, ocupații prelungite, încercări de construire a unei națiuni și desfășurarea a sute de mii de soldați pe parcursul a mai multor ani. Costurile lor enorme – politice, financiare și umane – au devenit în cele din urmă imposibil de suportat.
Confruntarea cu Iran se distinge în mod fundamental.
Escaladarea militară este urmată de diplomație, iar diplomația înlocuiește o nouă confruntare, iar fiecare episod este prezentat ca o criză separată, arată The Conversation. Este puțin probabil să se implice preluarea unui teritoriu și nici o încercare serioasă sau susținută de a reconfigura direct statul iranian. În schimb, se realizează prin atacuri aeriene
În ansamblu, aceste evenimente pot fi interpretate ca ultima fază a unei rivalități strategice care a luat naștere în momentul Revoluției iraniene din 1979, nu ca situații izolate. În decursul timpului, tensiunea s-a transformat, trecând prin sancțiuni, conflicte prin terți, operațiuni clandestine și lupte cibernetice, până la o confruntare militară directă.
Întoarcerea eșecurilor în încercările de a calma conflictul se datorează, în mod frecvent, neîncrederii sau defecțiunilor diplomatice. Aceste două cauze, fără îndoială, sunt semnificative, însă nu explică complet de ce memorandumul de înțelegere s-a destrămat atât de repede.
Multe dintre elementele cheie ale acordului s-au transformat în puncte de conflict. Israelul a menținut operațiunile militare în Liban, deși se credea că tensiunile regionale ar fi diminuate. Washingtonul a semnalat inițial o deschidere economică mai largă față de Iran, relaxând restricțiile asupra exporturilor de petrol și având discuții despre activele iraniene. Totuși, ulterior sancțiunile s-au intensificat și s-au adăugat noi măsuri economice.
Din punct de vedere al Teheranului, aceste măsuri constituie o încălcare a spiritului – și, în anumite cazuri, a literei – a acordului. Din punct de vedere al Washingtonului, ele sunt răspunsuri la activitatea persistentă a Iranului, pe care o consideră destabilizatoare.
Strâmtoarea Ormuz demonstrează rapiditatea cu care ambiguitatea poate genera o nouă confruntare. Conform Articolului 5 din Memorandumul de înțelegere, Iranul trebuia să asigure trecerea în siguranță a navelor comerciale prin această strâmtoare navigabilă. În primele faze, traficul comercial a înregistrat o creștere datorită acordului.
Cu toate acestea, diferențe au apărut rapid după ce Oman – în colaborare cu Organizația Maritimă Internațională și cu sprijinul SUA – a creat un coridor maritim temporar situat mai aproape de coasta omaneză. Teheranul a declarat că această acțiune nu se aliniază cu acordul existent și a argumentat că ea subminează obligația Iranului de a garanta traversarea în condiții de siguranță. Washingtonul a contestat această interpretare, susținând că măsurile suplimentare de securitate erau
Interpretările concurente s-au transformat rapid într-o nouă sursă de escaladare a conflictului.
Conflictul în sine a evoluat, de asemenea. Ceea ce a început în mare parte ca atacuri împotriva infrastructurii militare s-a extins din ce în ce mai mult la instalații cu consecințe directe asupra vieții civile. Printre acestea s-au numărat infrastructura energetică și stațiile de desalinizare, esențiale pentru aprovizionarea cu apă dulce în anumite părți ale Golfului.
Infrastructura de transport, inclusiv podurile, a fost țintă și ea. Această acțiune a generat discuții printre experții militari despre dacă scopurile operaționale depășesc simpla semnalizare coercitivă – aplicarea forței militare restrânsă pentru a exercita presiune sau a influența comportamentul unui adversar – și se transformă în obiective militare mai extinse. În plus, s-a pus sub semnul întrebării dacă anumite atacuri ar putea încălca dreptul internațional umanitar și, în funcție de circumstanțe, ar putea constitui crime de război.
Chiar dacă extinderea atacurilor americane în acest fel nu arată în mod direct că o ofensivă terestră a SUA este iminentă, ea ilustrează un conflict în expansiune, iar consecințele sale afectează tot mai mult populația civilă.
În sfera relațiilor internaționale, diplomația se ocupă de administrează conflictul, fără a-l soluționa.
SUA continuă să sublinieze necesitatea limitării programului nuclear al Iranului și a influenței sale regionale, în timp ce
Nu toate aceste scopuri pot fi realizate în același timp. Prin urmare, eforturile diplomatice întâmpină obstacole – nu din cauza lipsei de abilități a negociatorilor, ci pentru că încearcă să armonizeze ținte ce rămân în conflict. Memorandumul de înțelegere a diminuat pe termen scurt tensiunile, însă nu a schimbat realitățile structurale care perpetuează disputele.
Acest fapt generează consecințe semnificative în modul în care trebuie interpretată criza de astăzi. Majoritatea discuțiilor se orientează spre întrebarea dacă escaladarea recentă ar putea declanșa un conflict regional mai extins. Această scenă nu poate fi respinsă. Însă, un alt posibil rezultat ar putea fi la fel de credibil, dacă nu și mai probabil. Statele Unite și Iranul par să se îndrepte spre un ciclu lung de confruntări calibrate, care va dura considerabil mai mult decât se estimează în prezent.
Trump a promis să elimine „războaiele fără sfârșit” ale Statelor Unite. Ironia constă în faptul că mandatul său ar putea, în loc să rezolve, să devină emblemă a unui nou tip de conflict etern, fără a avea un punct de pornire sau de încheiere bine definit. Astfel, cel mai mare risc ar putea să nu fie un alt Irak. Mai degrabă, ar putea fi procesul de normalizare treptată a unui război de lungă durată, care se ascunde în repetate ocazii din prim‑planul mass-media
Pentru establishmentul politicii externe a SUA, aceasta constituie o nouă normă, păstrând atitudini militariste, o putere și o prezență militară
googletag.cmd.push( function() { googletag.display(„div-gpt-ad-1534428473535-0”); });
COMENTARII / 0