Variabila ad este inițializată cu un nou element div creat de document.createElement.
ad.id = ‘AdSense’;
Se atribuie proprietății className a obiectului ad valoarea ‘AdSense’.
Citește șiAeroportul din capitala Arabiei Saudite atacat de Houthi, zeci rănite
Linia de cod ad.style.display = ‘block‘;
ad.style.position = ‘absolute’;
Codul setează proprietatea top a elementului ad la valoarea ‘-1px’.
ad.style.height = ‘1px’;
document.body.appendChild(ad); {„section”:”article”,”identity”:”3920441″,”url”:”https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/jumatate-de-secol-de-blocaj-cum-a-devenit-iranul-testul-imposibil-pentru-fiecare-presedinte-american-si-ce-ar-putea-schimba-ecuatia-3920441″,”fullCatPath”:”/stiri/externe/mapamond”}
Timp de 47 de ani, Republica Islamică i-a chinuit pe președinții americani. Criza ostaticilor din Iran din 1979 a contribuit la eșecul pentru realegerea lui Jimmy Carter. Scandalul Iran-Contra de la mijlocul anilor 1980 a pătat grav bilanțul politicii externe a lui Ronald Reagan. Iar acordul nuclear încheiat în 2015 de Barack Obama cu Iranul, Planul Comun de Acțiune Cuprinzător (JCPOA), a dus la o situație fără precedent în care Congresul SUA a invitat la Washington un lider străin, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, pentru a se opune acestuia, scrie Foreign Affairs.
googletag.cmd.push( function() { googletag.display(„div-gpt-ad-1534428397355-0„); }); Culminarea unei strategii defectuoase
În februarie, când a lansat războiul împotriva Iranului, președintele Donald Trump a declarat că intenționează să rupă acest tipar jenant odată pentru totdeauna. Prin zdrobirea militară a Iranului și prin efectuarea unei schimbări de regim, el s-a lăudat că, în timp ce alți președinți vorbiseră doar despre amenințarea iraniană, el lua măsuri decisive pentru a-i pune capăt. Dar șase luni mai târziu, Trump a devenit încă un președinte american care se confruntă cu o umilință periculoasă legată de Iran; consecințele acțiunilor sale amenință perspectivele partidului său la alegerile de la jumătatea mandatului. Acum, poate din disperare, Trump încearcă să strângă un laț economic în jurul Teheranului. Dar, așa cum este construită, această operațiune de presiune economică reprezintă o amenințare mai mare la adresa credibilității SUA decât la adresa economiei Iranului.
De fapt, conflictul complex inițiat de Trump nu marchează o schimbare de precedent, ci reprezintă vârful aceleiași abordări defectuoase care a stat la fundamentele politicii Statelor Unite față de Iran încă de la crearea Republicii Islamice, în 1979.
Regimul teocratic iranian a uluit în mod constant administrațiile americane, în parte pentru că conține contradicții profunde. Este simultan ideologic și tranzacțional. Teheranul continuă să adere la caracteristicile de bază ale ideologiei sale revoluționare, inclusiv la politica sa externă antiamericană și antiisraeliană, dar poate acționa și cu pragmatism atunci când circumstanțele o cer. Iranul a acceptat limite semnificative asupra programului său nuclear în 2015, de exemplu, și a inversat decenii de ostilitate față de Arabia Saudită prin normalizarea legăturilor în 2023. Relația Iranului cu interesul național al SUA este, de asemenea, confuză. Regimul reprezintă o amenințare directă pentru Statele Unite din cauza programului său nuclear ilicit. Și cu mult înainte de începerea războiului actual, terorismul și milițiile proxy finanțate de Iran amenințau cetățenii americani și transportau nave prin Marea Roșie.
Cu toate acestea, pentru majoritatea americanilor, Iranul rămâne o idee îndepărtată. Un război care a distrus pe scară largă infrastructura iraniană, a distorsionat economia țării și a ucis un întreg eșalon de lideri, precum și mii de soldați și civili, nu a avut aproape niciun impact asupra Statelor Unite, în afară de creșterea prețurilor la benzină.
În încercarea de a gestiona aceste contradicții, Washington a scăpat adesea de subtilități în formularea politicilor, concentrându‑se pe utilizarea presiunii ca mijloc esențial pentru a restrânge Iranul și a-l forța să adopte un comportament diferit.
Abordarea de presiune a fost structurată în jurul a două elemente fundamentale: stabilirea unei amenințări militare credibile și utilizarea unor măsuri de coerciție economică. În loc să rezolve contradicțiile confuze ale Republicii Islamice, această strategie a aprofundat doar problemele, mai ales că Trump a încercat să intensifice tacticile de presiune.
Iran a evidențiat o sensibilitate internă în urma unui val de proteste din ianuarie, însă conflictul a demonstrat că regimul rămâne rezistent și nu intenționează să cedeze. Intervențiile aeriene au slăbit puterea militară a regimului, dar au consolidat poziția sa internă. Statul recunoaște necesitatea ridicării sancțiunilor, învață însă că timpul este în avantajul său și că, prin controlul Strâmtorii Ormuz, poate impune consecințe reciproce pentru a răspunde presiunii.
Ironia războiului eșuat al lui Trump împotriva Iranului – și a negocierilor sale intermitente pentru a încerca să-i pună capăt – este că a slăbit atât de grav capacitatea Washingtonului de a exercita presiune asupra Teheranului, încât nicio administrație viitoare nu va mai putea reveni vreodată la strategia tradițională americană. Dar acesta ar putea fi și singurul avantaj al unui război care a avut deja un impact mare asupra munițiilor americane și a economiei globale. Războiul ar putea – și ar trebui – să impună o evaluare mai amplă a 47 de ani de strategie eșuată și să schimbe definitiv abordarea Washingtonului.
Regimul iranian a acumulat lecții prețioase.
În 2006, fostul secretar de Stat american Henry Kissinger a scris în Washington Post că liderii Iranului trebuie „să decidă dacă reprezintă o națiune sau o cauză”. El a susținut că Iranul trebuie să aleagă între a prioritiza stabilitatea și bunăstarea poporului său – prin interacțiunea rațională cu alte state – sau a continua să fie condus de ambițiile revoluționare și ideologice care au definit Revoluția Iraniană din 1979. Această idee a reflectat politica SUA față de Iran pe parcursul a aproape 50 de ani. Washingtonul dorește ca Iranul să abandoneze originile sale revoluționare și a îndreptat politica SUA spre a impune acest rezultat. A încercat în mod constant să limiteze influența Iranului și să-l facă să se comporte rațional folosind un amestec de câțiva morcovi și multe bețe; cel mai mare obstacol a fost amenințarea unei invazii americane.
Teheranul însuși nu a simțit nevoia să facă o astfel de alegere concretă. Republica Islamică s-a comportat alternativ – sau simultan – ca o cauză și o națiune rațională. În ciuda bravadei sale publice, regimul iranian a căutat mult timp să evite conflictul direct cu Statele Unite. Primul lider suprem al Republicii Islamice, ayatollahul Ruhollah Khomeini, a afirmat în mod celebru că Teheranul nu se teme de Armata americană, dar atât el, cât și succesorul său, Ali Khamenei, au guvernat ca și cum așa ar fi fost. În 1988, de exemplu, Khomeini a fost în cele din urmă de acord să încheie războiul său cu Irakul după ce Statele Unite au început să angajeze navele iraniene în ciocniri directe, ceea ce l-a făcut să se teamă că Reagan s-ar putea alinia oficial cu regimul lui Saddam Hussein. De asemenea, după ce Statele Unite au invadat Irakul în 2003, Iranul – temându-se că ar putea fi următorul – a căutat diverse opțiuni de dezescaladare cu administrația lui George W. Bush, inclusiv oprirea programului său de arme nucleare și trimiterea de emisari la Departamentul de Stat și la Casa Albă pentru a explora destinderea.
În prima jumătate a anului 2025, negociatorii iranieni se concentrau mai puțin pe obținerea unei ridicări a sancțiunilor și mai mult pe asigurarea unor angajamente de neagresiune din partea Statelor Unite și a Israelului. Aversiunea față de războiul deschis cu Statele Unite este unul dintre motivele pentru care Iranul și-a dezvoltat rețeaua de miliții indirecte. Știa că nu poate câștiga un conflict direct și, prin urmare, a căutat avantaje în alte părți.
În acest an, conflictul a învățat regimul US și Israel trei noi lecții. Regimul a realizat că poate rezista atacurilor aeriene masive lansate de US și Israel, care au anihilat liderii săi și au cauzat daune semnificative infrastructurii militare și civile. În ciuda acestor evenimente, capacitățile de drone și rachete rămân suficient de intacte pentru a permite regimului să riposteze și să oprească traficul maritim prin Strâmtoarea Ormuz.
Teheranul a constatat că Statele Unite nu doresc să trimită trupe pe teritoriul său. În primele faze ale conflictului din acest an, Statele Unite și Israelul au evaluat posibilitatea de a desfășura operațiuni terestre pentru a preleva materiale nucleare, dar nu au pus niciodată în practică această idee, consider
Iran a estimat că poate susține un conflict de uzură mai mult decât Statele Unite, iar această estimare s-a dovedit a fi corectă până în prezent. Regimul din Teheran este dispus să-și supună cetățenii la suferință și la presiuni economice mai mari decât cele pe care le poate tolera populația americană, întrucât americanii consideră în general războiul ca fiind opțional și, din ce în ce mai mult, ca o mlaștină. În numeroase declarații, Trump a promis escaladare, doar pentru a se retrage când prețurile la energie urcă brusc. Amenințarea cu forță militară nu mai are aceeași valoare ca înainte de război, motiv pentru care atacurile militare repetate ale lui Trump de la primul armistițiu, în aprilie, nu au modificat semnificativ acțiunile din Teheran.
Tactica de presiune maximă
Al doilea element de bază al strategiei de presiune a Statelor Unite a constatat forța coercitivă economică. Sancțiuni, precum cele menite să limiteze capacitatea Teheranului de a exporta petrol, au avut un impact profund asupra economiei iraniene. Totuși, în mare parte, acestea nu au generat schimbările de politică pe care le anticipau. După confiscarea ambasadei Statelor Unite la Teheran în 1979 și acceptarea preluării de către Khomeini, Carter a instaurat o serie de măsuri punitive, inclusiv un embargo asupra investițiilor și comerțului american cu Iranul.
Prin această acțiune s-a întrerupt parteneriatul comercial și de apărare profund dintre cele două state, însă nu a avut un efect semnificativ asupra exporturilor Iranului către restul lumii.
1996, Congresul a intensificat strategia de presiune economică prin adoptarea Legii sancțiunilor împotriva Iranului, care a restricționat chiar și investitorii non-americani din sectorul energetic iranian.
2012 a marcat momentul în care Congresul și Uniunea Europeană au continuat să vizeze veniturile din petrol ale Iranului și banca sa centrală, reducând exporturile de petrol ale țării la jumătate aproape peste noapte. Aceste restricții au fost relaxate sub JCPOA, însă au fost reimposed în 2018 de Statele Unite după retragerea lui Trump din acord și de către Europa în 2025, când a intrat în vigoare clauza numită snapback.
Trump a prezentat inițial strategia de „presiune maximă” ca un mecanism pentru a obține un acord nuclear mai favorabil. Când această abordare nu a funcționat, blocarea Iranului a devenit un scop independent. SUA au impus peste 3.000 de sancțiuni, acoperind practic fiecare aspect al guvernului și economiei iraniană. Aceste măsuri sunt concepute să fie complexe și să se suprapună, ceea ce le face greu de ridicat. Totuși, multe dintre ele au și o valoare simbolică. În timp, presiunea economică – în special sancțiunile – s-a transformat într-o politică implicită și ușor de aplicat pentru guvernul american, chiar dacă numeroase acțiuni nu au generat un efect concret, pentru că păreau să demonstreze că Washingtonul ia măsuri, iar cetățenii americani suportă rar costuri directe.
În conflictul de astăzi, Trump a intensificat presiunea economică la nivel maxim prin blocarea porturilor din Iran. În cele din urmă, acest conflict a generat efecte asupra cetățenilor americani când Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz și a atacat rețeaua energetică din Golf, determinând perturbări majore în fluxurile mondiale de energie.
Economia Iranului era deja supusă unei presiuni enorme înainte de război, iar blocada a exacerbat această presiune. Dar Trump a abandonat prima blocadă după 66 de zile. Recent, a impus o a doua blocadă și o campanie de presiune mai amplă, menită să limiteze comerțul rămas al Iranului, pe care o promovează pe rețelele sociale drept „CEA MAI ZDROBITOARE OPERAȚIUNE ECONOMICĂ ÎNTREPRINSĂ VREODATĂ ÎMPOTRIVA ORICĂREI ȚĂRI”. Nu există nicio îndoială că această campanie va afecta Iranul și economia sa. Dar aproape sigur va eșua să forțeze capitularea Teheranului.
Iranul nu va ceda presiunilor, iar istoria recentă indică că va valorifica programul său de rachete și drone pentru a impune costuri economice semnificative economiei globale – fie în Strâmtoarea Ormuz, fie împotriva țărilor din Golf – în scopul de a reconfigura calculul riscului al lui Trump. Republica Islamică consideră că poate rezista mai mult decât voința Statelor Unite de a exercita presiuni economice, la fel cum poate supraviețui presiunii militare americane.
Conflictul și blocajele nereușite, împreună cu modul în care Trump a gestionat negocierile în acest an, vor schimba în mod permanent eficiența presiunii economice. În trecut, eliminarea sancțiunilor constituia o recompensă pe care Statele Unite o puteau acorda Iranului pentru a restrânge ambițiile sale nucleare, însă Trump a acordat scutiri de la exportul petrolului în martie fără ca Iranul să ofere nicio concesie și din nou în iunie, în schimbul unei promisiuni simple de a păstra Strâmtoarea Ormuz deschisă.
Dualitatea Republicii Islamice
Indiferent cum se va încheia acest conflict, Statele Unite nu vor reîntoarce la abordarea care a reglementat legăturile lor cu Iranul în ultimele 47 de ani. Posibilii succesor republicani ai lui Trump, vicepreședintele JD Vance și secretarul de stat Marco Rubio, au perspective complet diferite privind acțiunile ce trebuie întreprinse de acum înainte.
În comentariile publice recente, Rubio a sugerat o preferință pentru extinderea unei strategii de presiune, declarând pentru Fox News la începutul lunii august că regimul iranian „trebuie să se schimbe” fundamental și argumentând că Statele Unite ar trebui să majoreze și mai mult „prețul” intransigenței. O strategie de presiune, însă, a fost sustenabilă, dacă nu chiar eficientă, doar în măsura în care nu a cerut prea mult din partea poporului american. Și, având în vedere noul său control asupra Strâmtorii Ormuz, Iranul are mult mai multă capacitate de a face Statele Unite și aliații săi cheie din Orientul Mijlociu să plătească pentru aplicarea presiunii.
JD Vance pare să susțină o retragere din Iran și din Orientul Mijlociu în sens mai larg, o abordare care ar fi în mare măsură similară cu cea a lui Trump și a președintelui Joe Biden în legătură cu Afganistan, unde pierderile Statelor Unite au fost complet reduse. Însă, Iranul este o țară din care este mult mai dificil să se retragă. Programul său nuclear și poziția strategică îi conferă o influență directă asupra Statelor Unite și asupra economiei globale, într-un mod pe care Afganistanul nu l-a realizat niciodată.
Nu este încă clar ce direcție ar adopta o administrație democratică, iar soluțiile simple privind abordarea Iranului nu există. Se așteaptă apeluri legitime pentru ca diplomația să ocupe un loc mai central în politica SUA. Totuși, la fel ca presiunea, diplomația nu poate fi folosită ca scop final.
O nouă abordare trebuie să recunoască dualitatea persistentă a Republicii Islamice, precum și rolul schimbător al Statelor Unite în Orientul Mijlociu. De peste 20 de ani, o prezență substanțială a SUA în regiune nu a adus stabilitate, iar creșterea acestei prezențe nu a dat rezultate mai bune. În același timp, nemulțumirile interne care au dus la valul masiv de proteste din ianuarie din Iran încă există. Statele Unite ar putea lua în considerare un pas înapoi, forțând conducerea Iranului să se concentreze mai mult pe guvernare și mai puțin pe supraviețuirea unui război. În loc să ia măsuri unilaterale, Washingtonul ar trebui să solicite mai întâi contribuția și cooperarea capitalelor aliate. Și, în loc să încerce la nesfârșit să construiască mai multă pârghie, ar trebui să utilizeze mai bine ceea ce a acumulat deja.
Cel mai bun lucru pe care Washingtonul îl poate face în acest moment este să înceteze să acționeze fără să gândească. Iar factorii de decizie din SUA trebuie să se concentreze mai mult pe lecțiile din trecut. Presiunea militară și economică a influențat ocazional procesul decizional iranian. Presiunea a contribuit la împingerea Iranului să-și întrerupă temporar programul nuclear în timpul administrației George W. Bush și, mai târziu, să accepte JCPOA. Însă presiunea nu a răsturnat Republica Islamică, nu a făcut Statele Unite mai sigure și nici nu a îmbunătățit viața iranienilor de rând; de fapt, strategia de presiune a SUA a agravat probabil dificultățile civililor iranieni.
Washingtonul dorește ca Iranul să colaboreze constructiv cu vecinii, să renunțe la un program nuclear ilegal și să asigure bunăstarea poporului său. Totuși, indiferent de preferințe, Republica Islamică deține un cuvânt de spus în ceea ce privește evoluția internă. 47 de ani de accentuare a presiunilor au culminat cu un conflict costisitor ce a dezvăluit limitele abordării. Ar fi un semn de speranță dacă eșecul
COMENTARII / 0