Paradoxul de 20 de trilioane de dolari al Chinei. Care este marea dilemă cu care Beijingul se va confrunta în următorul sfert de secol

Liderii chinezi vor putea să se mândre

Acordul din 2001 prin care China a aderat la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a transformat o economie de 1,3 trilioane de dolari într-una care se apropie de 20 de trilioane. Exporturile au crescut și ele de 13 ori în ultimii 25 de ani, China devenind cunoscută drept „fabrica lumii”.

Președintele Xi Jinping a declarat în mod triumfător în 2021 că Partidul Comunist a obținut o „victorie totală” contra sărăciei și a promis prosperitate pentru toți cetățenii.

Citește șiȘefa diplomației europene cere Israelului să permită accesul ajutoarelor umanitare în Fâșia Gaza / UE își exprimă din nou „îngrijorarea profundă”

Deși strategiile adoptate de Beijing au permis aproape 800 de milioane de cetățeni să scape din sărăcia extremă, începând cu anul 1978, autoritățile chineze au stabilit un prag al sărăciei la 2,30 dolari pe zi, un nivel despre care criticii susțin că este insuficient.

Aplicând un prag de sărăcie de $30 pe zi, pe care World

China se va defini prin diferența dintre cele două cifre pentru următorul sfert de secol: dezvoltarea economică a națiunii va avea un impact mai mic în această perspectivă decât acțiunile pe care Beijingul le va întreprinde în legătură cu milioane de cetățeni care rămân în urmă din punct de vedere financiar și cu clasa mijlocie care nu a putut fi consolidată.

O clasă de mijloc bogată, cea de care Partidul Comunist Chinez se teme cel mai mult.

În sprijinul aderării Chinei la OMC, Statele Unite și alte puteri occidentale au estimat că prosperitatea Chinei va genera o clasă mijlocie, iar această clasă va avea o voce tot mai greu de exprimat în sfera politică.

În ultimele două decenii, Beijingul a depus eforturi considerabile pentru a preveni apariția acelei categorii sociale, deoarece istoria a demonstrat că forța de influență asupra politicilor unei națiuni se concentrează adesea în rândul unei populații stabile și deținătoare de proprietăți.

În noiembrie 2022, un incendiu devastator a izbucnit într-un bloc rezidențial din Urumqi, în regiunea Xinjiang, provocând ulterior proteste de stradă împotriva restricțiilor severe impuse de autoritățile chineze ca urmare a pandemiei de COVID-19.

Manifestările nu s-au manifestat în zonele sărace ale Chinei, ci în inima societății privilegiate: pe strada Urumqi din Shanghai, cel mai prosper oraș al țării, și în campusurile universităților de prestigiu, cum ar fi Universitatea Tsinghua din Beijing.

Proteste stradale au confirmat suspiciunile Partidului Comunist: nu cei care suferă cel mai tare reprezintă amenințarea politică, ci cei dintr-o clasă mijlocie prosperă.

Xi a subliniat de mai multe ori că programele de sprijin social pot stimula leneul – o poziție neașteptată pentru un marxist de seamă. Motivația se bazează pe credința că familiile obligate să-și asigure singure traiul rămân în continuare într-o stare precară și devin mai ușor de influențat.

Acest mesaj de avertizare este destinat tuturor cetățenilor chinezi care au acumulat sume uriașe și se confruntă cu posibilitatea de a fi afectați de căderea liderilor din Beijing.

În ceea ce privește Partidul Comunist din China, un număr de câteva mii de magnați este mai ușor de gestionat decât o clasă de mijloc în dezvoltare.

În anul 2020, în timp ce Jack Ma, co-fondatorul Alibaba, a ridicat acuzații la adresa băncilor de stat din China, susținând că acestea prezintă o

„mentalitate de case de amanet”

, autoritățile de supraveghere financiară au respins inițierea unei listări pe piața de capital a platformei sale de plăți electronice.

Ma a dispărut din atenția publicului pentru câteva luni, constituind un avertisment pentru toți chinezii care au strâns averi uriașe și riscă să cadă în dizgrația liderilor din Beijing.

În anul 1978, cei cu venituri în top 10% și populația din jumătatea inferioară împărțiseră aproximativ un sfert din totalul veniturilor naționale. În perioada ulterioară, proporția veniturilor primului grup a depășit 40%, în timp ce cea a celui de-al doilea grup a scăzut sub 14%.

Conform promisiunii inițiale a lui Deng din perioada reformelor, se prevede că câteva persoane vor deveni bogate mai rapid, iar ulterior restul populației va urma exemplul lor, însă se pare că acest plan nu a depășit încă faza de început.

Pe măsură ce populația chineză economisește tot mai mult și cheltuie foarte puțin, bunurile asamblate în fabricile de ultimă generație din China nu reușesc să fie absorbite de piața internă, fapt care determină ca excedentul să fie direcționat spre export.

Mai mult de 70% din vehiculele electrice, 80% din bateriile și 80% din panourile fotovoltaice fabricate la scară globală provin din China. În contrast cu perioadele care au urmat aderării Chinei la OCM, exporturile sale se confruntă în prezent cu taxe și restricții comerciale în numeroase regiuni ale planetei.

Conducătorii din Beijing se vor confrunta cu o provocare majoră în următoarele decenii.

În prezent, China nu mai se restrânge la exportul de jucării și textile, ci adaugă la portofoliu și mașini electrice, roboți industriali și turbine eoliene – articole care concurează cu „bijuteriile” economiilor avansate, precum Germania și Danemarca.

Pe măsură ce China intensifică producția de articole de înaltă calitate, industriile pe care statele dezvoltate se străduiesc să le asigure protecție vor suferi un impact mai mare, generând astfel tensiuni în creștere.

În următoarele decenii, cea mai mare provocare pentru conducerea din Beijing va fi una demografică. Se estimează că până în 2035, numărul de pensionari din China va atinge 400 de milioane, iar guvernul va fi nevoit să aloce din ce în ce mai multe fonduri pentru pensii și asistență medicală.

În 2002, Occidentul a anticipat că schimburile comerciale vor aduce China prosperitate, iar această prosperitate ar conduce la o mai mare liberalizare. În realitate, doar prima parte s-a dovedit a fi adevărată.

O forță majoră care persistă în prosperitate, în ciuda faptului că majoritatea cetățenilor rămâne în sărăcie, constituie, în scenariul optim, un model ce poate conduce la o perioadă prelungită de stagnare economică, iar în cel mai nefavorabil caz, un foc mic ce arde încet.