Parinoush Saniee, una dintre cele mai recunoscute prezențe ale literaturii iraniene moderne, a participat în sezonul de toamnă al anului 2026 la FILIT Iași, festivalul de top în domeniu din Europa de Est.
Autoarea celebră, care a stabilit reședința în Statele Unite de mai mulți ani, a participat la un interviu exclusiv pentru Libertatea, unde a vorbit despre modul în care a contracarat cenzura regimului teheranian și despre cât de greșită este imaginea Iranului în exterior.
Parinoush Saniee, scriitoare, sociolog și psiholog iranian, s-a născut în 1949 în Teheran. Tatăl ei, jurist și profesor universitar, i-a pus la dispoziție biblioteca din casă și i-a încurajat să citească, cultivând de la mică pasiunea pentru literatură.
Citește șiSUA, alertă de securitate pentru americani în Europa, inclusiv în România: „Teroriștii pot ataca fără niciun avertisment”
După ce și-a finalizat studiile la Facultatea de Psihologie a Universității din Teheran, Parinoush Saniee a activat pentru o perioadă în cadrul Ministerului Muncii, sub administrația guvernului iranian.
În 2003, a făcut debutul literar cu „Cel care mă așteaptă”, un roman care a devenit bestseller în Iran și a fost tradus în 26 de limbi. Cartea a fost interzisă de două ori în țara sa natală și a obținut Premiul Boccaccio în Italia și Euskadi de Plata în Țara Bascilor. Volumul ei, „Cei rămași și cei plecați”, publicat în România la Editura Polirom, a fost, la fel ca celelalte volume, blocat și interzis de 18 ani de Ministerul Culturii din Iran.
Unele dintre lucrările sale au întâmpinat obstacole de publicare în Iran, din cauza cenzurii. Scrierile Parinoush Saniee oferă o perspectivă profundă asupra societății iraniene, depășind stereotipurile, concentrându-se pe oameni obișnuiți și conflictele lor cu tradiția, familia și schimbarea.
Interviul cu Parinoush Saniee a devenit realizabil datorită contribuției doamnei Adela Chiru, traducător și profesor de limba și literatura persană la Universitatea din București.
Libertatea: În ce moment ați trăit cea mai intensă neputință?
Parinoush Saniee: Acest sentiment devine intens când observi că tinerii suferă, iar responsabilitatea ta este să îi protejezi și să îi ajuți. Poți tolera propriile încercări, însă dacă te confrunți cu suferința unui tânăr, devine imposibil de suportat.
– În ce măsură considerați că este esențial să scoateți în evidență poveștile individuale ale femeilor din Iran?
femeile ocupă un rol esențial în structura comunității noastre. Dacă vrei să generezi o transformare, trebuie să pornești cu ele. Ele sunt factorii principali în conturarea destinelor tinerilor și ale copiilor din societatea noastră.
Iranul este oare o țară cu multe voci ascunse?
Există numeroase aspecte ascunse și neauzite în Iran, însă sper ca în curând toate vor fi ascultate.
– Ați lucrat ca funcționar public atât înainte, cât și după Revoluția din Iran. Care au fost momentele cele mai speciale pentru dumneavoastră în această experiență în domeniul public?
prima fază a constituie etapa mea de construire, deoarece eram extrem de tânără și foarte naivă, iar activitatea în cadrul unei funcții publice mi-a facilitat progresul. În al doilea segment, având în vedere că doar experiențe negative au existat, am trăit acea perioadă ca pe una de rezistență.
– sociolog și psiholog. Cât de mult vă influențează cariera tonul literar pe care îl adoptați?
– Când îți pui cuvântul pe hârtie, nu mai ai în vedere specializările și traseul profesional, ci te regăsești într-o trăsătură a personalității care se manifestă în procesul de scris.
– Ce metode ați adoptat pentru a depăși obstacolele în publicarea cărților dumneavoastră în Iran și cum se realizează cenzura literară în Iran?
– În literatură există o figură de stil, un fel de „ambiguitate și echivoc”, referindu-se la transmiterea unor idei în mod indirect, fără a le exprima explicit.
Ambiguitatea și echivocul au fost folosite din acest motiv, pentru că nu reușeam să exprimăm exact ceea ce doriam în diverse perioade de timp. Intenția era să prezentăm lucrurile într-un anumit fel, iar ascultătorul să le înțeleagă în alt mod, adică ceea ce voiam să transmitam de fapt.
— În ce fel v-a influențat personal cenzura literară?
– Când ești sub presiunea cenzurii, devii inconștient de mecanismul de control, deoarece autocenzura intră în joc și te împinge să eviți anumite subiecte fără să-ți dai seama. În alte momente, ești complet conștient de interdicții și trebuie să te supui strictărilor impuse.
– În ce măsură Iran rămâne neînțeles în afara granițelor sale?
– Ani la rând, volumele noastre de literatură au fost arse. De-a lungul tuturor epocilor istorice, bibliotecile ne-au fost distruse prin foc, un fenomen care continuă chiar și în prezent. În consecință, istoria pe care o știe lumea despre noi a fost scrisă de străini, nu de noi înșine. De pildă, marile puteri ale Antichității — grecii, romanii — consemnau evenimentele exclusiv din perspectiva lor. În mod firesc, nimeni nu își laudă propriul adversar. Astfel, imaginea iranienilor perpetuată în timp a fost una în care poporul nostru apărea drept sălbatic, în timp ce ceilalți erau puși într-o lumină favorabilă.Spre exemplu, întâmplările prezentate în filmul „300 – Eroii de la Termopile” nu coincid cu realitatea pe care o cunoaștem noi despre propria țară. Astăzi, pentru cei aflați la putere la Teheran, nu mai contează identitatea iraniană, ci exclusiv apartenența religioasă musulmană. Acesta este unul dintre motivele pentru care statele din regiune și-au însușit elemente culturale care, în realitate, ne aparțin.
– Ce părere aveți că sunteți excludată de autoritățile din Iran și totodată foarte apreciată de cititori?
În primul rând, nu pot să cred. Totuși, mă simt recunoscătoare că am fost acceptată de ceilalți.
– În Iran, tăcerea este percepută ca o formă de protest împotriva regimului, unde libertatea individuală este constant amenințată. Cât de dureroasă este tăcerea în Iran?
– Ești nevoit să taci. În momentul în care vrei să strigi, în momentul în care vrei să spui ceva și vezi că nu poți, atunci taci. Și starea de nervozitate, de furie, crește foarte mult în momentul în care îți dai seama că nu poți să vorbești, să strigi. Iar lucrul acesta este mult mai periculos decât tăcerea.
Ce viziune aveți privind viitorul Iranului și ce schimbări trebuie implementate pentru a pune capăt ascunderea și tăcerii?
– Singurul act pe care îl putem întreprinde este să amplificăm
COMENTARII / 0