SUA, China și Rusia: împărțirea lumii eșuează din nou

O posibilă escaladare a tensiunilor în regiunea Golfului Persic, coroborată cu o potențială implicare militară americană în Cuba, ar putea metamorfoza un favorit neașteptat la distincția Nobel pentru Pace într-un candidat la Nobel pentru Război, titlu nedorit.

În pofida afirmațiilor sale privind încheierea a opt conflicte armate, administrația lui Donald Trump a fost angajată simultan în nouă acțiuni militare în timpul celui de-al doilea mandat, cea mai semnificativă fiind operațiunea curentă din Iran.

În prezent, contextul internațional se confruntă cu o instabilitate extremă, iar comportamentul liderului american a devenit din ce în ce mai imprevizibil, ceea ce îngreunează considerabil efectuarea unei analize obiective a configurației actuale a sistemului internațional.

Citește șiRusia intenționează să producă până la 14.000 de rachete „Dan-T” în 2027. De ce sunt acestea atât de temute de armata Ucrainei

În ciuda aparențelor, un anumit tipar pare să se desprindă din evenimentele recente care au destabilizat echilibrul mondial instaurat după război și era Războiului Rece: ideea că viitorul configurației globale va fi organizat în jurul unor zone de influență, după cum afirmă Zaki Laidi, profesor la Sciences Po și fost consilier special al Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, într-un articol publicat pe Project Syndicate și preluat de pravda.ua.

Conceptele de sfere de influență își croiesc drum între moștenirea istorică și realitățile actuale.

Înrădăcinată în trecut, noțiunea de sferă de influență implică o putere dominantă care exercită control variat asupra altor entități dintr-o anumită arie geografică, prin intermediul unor legături de vasalitate, protecție sau supremație directă.

În perioada Războiului Rece, granițele geografice și alianțele politice au cristalizat în blocuri rigide, ilustrând limpede această logică. Un exemplu edificator este Războiul din Coreea, unde lipsa unui angajament formal din partea SUA față de Coreea de Sud a creat o percepție la Moscova: posibilitatea unei invazii duse de Coreea de Nord a părut plauzibilă pentru Uniunea Sovietică.

Intervenția Chinei, sub conducerea lui Mao Zedong, în favoarea Coreei de Nord a fost o mișcare strategică, ținând cont de posibilitatea ca SUA să-și extindă protecția asupra Taiwanului, fapt care ar fi accentuat izolarea acestei insule.

Este evident că politica internațională nu devine mai stabilă prin crearea unor sfere de influență, ci dimpotrivă, acestea pot da naștere la noi focare de instabilitate, amplificând problemele locale și transformându-le în conflicte globale de mari proporții.

În prezent, redresarea echilibrului puterii la nivel regional se află în atenția tuturor.

O perioadă de schimbare este marcată de reîntoarcerea la raționamentul sferelor de influență: marile puteri încearcă să-și întărească stăpânirea asupra regiunilor proprii, deoarece nu pot impune dominanța asupra întregului sistem mondial, cu scopul de a purta negocieri cu rivalii de pe o poziție de putere.

Logica promovată de Donald Trump a devenit evidentă prin focalizarea pe păstrarea superiorității SUA în regiunea vestică, care se întinde de la Groenlanda până la Tierra del Fuego, extinzând în același timp aspirațiile americane pentru a include Iranul.

În concepția sa, Europa nu are statutul de partener pe picior de egalitate, ci mai curând este considerată o entitate supusă: națiunile europene pun sub semnul întrebării supremația tehnologică a SUA și promovează idei liberale care sunt contestate de curentul MAGA.

În contrast cu administrațiile anterioare, Trump conduce eforturile de dominare globală fără a furniza angajamente ferme de apărare. Această abordare a stârnit dubii cu privire la credibilitatea SUA ca partener strategic.

În arena relațiilor internaționale, China și Rusia se află într-o perioadă de concurență acerbă, marcată însă și de anumite limite.

Pe scena globală, China a demonstrat abilități competitive față de SUA, în special în sectoarele economice și tehnologice, modificând astfel echilibrul strategic. În ceea ce privește Rusia, cu toate că economia sa este mai puțin puternică decât cea a Americii, statutul său de deținător al armelor nucleare îi păstrează importanța la nivel mondial; cu toate acestea, avertismentele nucleare lansate de Putin sunt limitate de opoziția inflexibilă a Chinei față de o escaladare nucleară.

Tendința către o împărțire a lumii în zone de control revine în atenție odată cu abordarea SUA, Chinei și Rusiei, care optează pentru gestionarea tensiunilor prin logica sferelor de influență. Această strategie nu oferă însă garanții pentru evitarea unor conflicte majore.

Într-un context geopolitic actual, SUA, China și Rusia se confruntă cu dificultăți în a diviza lumea în zone de control. Granițele acestor zone de influență sunt din ce în ce mai greu de stabilit. În prezent, nu există o înțelegere clară cu privire la modul în care aceste puteri își pot împărți lumea în sfere de influență.

În ciuda aparenței de stabilitate, sferele de influență pot duce la instabilitate. Un caz elocvent este conflictul din Ucraina, unde Rusia nu a reușit să o controleze nici după patru ani de luptă.

Printre constrângerile semnificative se numără și dorința de putere a marilor puteri: puterea globală este nevoită nu numai să-și consolideze influența proprie, ci și să împiedice rivalii să obțină supremația în zonele lor respective.

Regiunea asiatică produce peste 40% din output-ul economic mondial, ilustrând un scenariu exemplar: în mod inevitabil, o distribuție echitabilă a zonelor de influență se lovește de controlul exercitat de China asupra unei jumătăți considerabile a producției, ceea ce impune un acord dificil între strategiile concurențiale și cele cooperative.

Pe lângă aceasta, entitățile regionale, India fiind un exemplu, își păstrează independența strategică, ceea ce arată că zonele de influență nu pot fi distribuite în mod uniform. Acest fenomen subliniază complexitatea relațiilor internaționale.

Între autonomie și subordonare, Europa se confruntă cu o dilemă.

Fiind cel mai expus la presiunile exercitate de sferele de influență, Europa are nevoie de credibilitatea angajamentelor asumate de SUA pentru protecția sa. În cadrul unor demersuri precum „NATO 3.0”, SUA subliniază așteptarea ca europenii să își asume o responsabilitate sporită pentru apărarea proprie, în paralel cu menținerea controlului politic de către Washington.

În urma confruntării cu Iranul, a devenit evident că Europa suferă de o vulnerabilitate fundamentală, rămânând în umbră în situații de criză majoră; în același timp, neconcordanțele interne, cum ar fi discuțiile aprinse despre inițiativele comune de apărare, obstacolează crearea unei strategii europene unite și consolidate.

În prezent, Europa se confruntă cu o situație deosebit de complexă, China fiind o forță economică dominantă, în timp ce Rusia reprezintă o amenințare și SUA se caracterizează printr-un anumit grad de imprevizibilitate. Drept urmare, continentul european se expune riscului de a fi considerat mai degrabă un obiect al disputei dintre marile puteri decât un jucător strategic autonom.

Înțelegerea sferei de influență a marilor puteri poate oferi o perspectivă asupra acțiunilor acestora, însă nu constituie un sistem stabil pentru ordinea globală. Zaki Laidi consideră că viitorul configurației mondiale este imprevizibil și va avea, probabil, o cu totul altă înfățișare față de cea a lumii din secolul al XIX-lea în ceea ce privește structura și funcționarea.