Trump în zona fierbinte: Strâmtoarea Ormuz, o misiune periculoasă

Operațiunea navală propusă de Administrația Trump pentru reluarea traficului în Strâmtoarea Ormuz, o rută de navigație esențială pentru sectorul energetic mondial, este considerată extrem de...

Operațiunea navală propusă de Administrația Trump pentru reluarea traficului în Strâmtoarea Ormuz, o rută de navigație esențială pentru sectorul energetic mondial, este considerată extrem de riscantă. O analiză efectuată de Financial Times relevă că liderii militari sunt îngrijorați de similaritățile cu evenimentul din 1988, când nava USS Samuel B. Roberts a fost pe punctul de a fi distrusă de o mină iraniană. Această misiune este considerată extrem de periculoasă atât din punct de vedere tehnic, cât și politic.

O soluție clară nu se întrevede în acest caz.

USS Samuel B. Roberts traversa în sens invers după o operațiune de protecție în Strâmtoarea Ormuz, când o mină de contact de origine iraniană a detonat, rezultând o breșă de 2,7 metri în carena navei, avariind grav compartimentul etanș și inițiind un incendiu. În urma incidentului, zece membri ai echipajului au suferit răni.

Citește șiBruxellesul pregătește un nou împrumut de 45 de miliarde de euro pentru Ucraina. Banii vor fi garantați din bugetul UE. Patru țări au obiecții

Donald Trump se expune la un risc major odată cu decizia de a trimite escorte navale pentru reluarea traficului în cea mai vitală cale navigabilă din lume pentru piețele energetice, similar cu incidentul din Golf care a avut loc acum aproape patru decenii. Atunci, evenimentele din 1988 au demonstrat clar pericolele militare și politice asociate cu această zonă.

Într-un climat de incertitudine economică globală și de tensiuni politice în creștere, conducătorii Armatei SUA se confruntă cu necesitatea de a evalua nivelul de risc pe care sunt dispuși să îl accepte.

„Nu există o soluție universal valabilă”

, a afirmat un fost înalt funcționar american din domeniul apărării, adăugând că deciziile trebuie luate în funcție de circumstanțe.
Acesta a mai declarat:

„Nu se poate stabili un nivel de amenințare standard”

.

În acest moment, experții militari americani se confruntă cu provocări majore în ceea ce privește evaluarea riscurilor. Fregatele americane, proiectate cu o structură de monococă, prezintă vulnerabilități semnificative în fața atacurilor lansate de mine și de ambarcațiunile rapide echipate cu rachete de către iranieni. În plus, orice convoi naval ar putea fi supus unor posibile atacuri lansate de nave autonome de suprafață, rachete balistice și de croazieră, precum și de drone.

Fostul oficial al apărării a afirmat că liderii militari au menționat că nu sunt îndeplinite încă toate premisele pentru demararea unei misiuni de escortare în zonă.
O astfel de operațiune ar necesita garanții suplimentare că amenințările iraniene ar fi fost neutralizate sau anihilate.

„Conducerea din armată a spus că pur și simplu nu sunt îndeplinite condițiile pentru a începe o operațiune de escortă chiar acum”

,
a adăugat el, precizând că orice operațiune în strâmtoare ar avea nevoie de „asigurări mai bune” că aceste amenințări din partea Iranului „sunt practic uzate sau distruse”.

În legătură cu posibila desfășurare a unui convoi american în Strâmtoarea Ormuz, au apărut scenarii privind aspectul acestuia.

În situația în care liderii militari vor considera că amenințarea ofensivă a Iranului se încadrează într-un nivel de risc acceptabil, SUA ar putea iniția o misiune de escortare a unui grup de nave relativ mic. Această operațiune ar putea implica un număr restrâns de distrugătoare – doar două, cu o echipă de aproximativ 310 marinari la bord – care ar asigura protecția a două până la patru petroliere.

În fruntea grupării navale, un petrolier comercial ar putea fi poziționat strategic, datorită avantajului oferit de carenele duble, care îi permit să suporte impactul unei explozii submarine fără să se scufunde.
Escorta de distrugătoare are rolul de a asigura protecția împotriva atacurilor cu rachete și dronelor, fiind dotate totodată cu echipamente pentru combaterea submarinelor și capacități limitate de neutralizare a minelor.

Configurarea navelor va avea o distanță de aproximativ 2,4-3 kilometri între ele, potrivit declarațiilor contraamiralului american în retragere Mark Montgomery, fost comandant al unui grup de atac al portavioanelor.
Este de așteptat ca alinierea exactă să varieze de la o misiune la alta.

În scopul de a evita zonele oarbe create de radare sau proiectile în timp ce convoiul traversează Golful, Montgomery a informat că strategia implică înmănunchierea navelor comerciale cu nave militare, acestea din urmă fiind poziționate cu provele ușor orientate înspre spațiul maritim iranian.

„Va amesteca navele comerciale și navele de război, iar navele de război vor fi ușor îndreptate spre partea iraniană”

, a precizat Montgomery.
Obiectivul urmărit este ca nici o navă comercială să nu se interpună vreodată între Republica Islamică Iran și o navă de luptă aparținând Statelor Unite ale Americii.

Potrivit evaluărilor, operațiunea de escortă ar putea necesita un număr considerabil de distrugătoare, și anume 8-12 nave.
Montgomery a menționat că un număr inițial de 10 distrugătoare ar putea fi suficient, însă a subliniat că Comandamentul Central al SUA, responsabil cu operațiunile militare americane din regiunea Orientului Mijlociu, ar putea opta pentru un număr mai mare, și anume 16 distrugătoare.

Escaladarea tensiunilor în regiune a determinat opinii experte precum cele ale lui John Miller, fost viceamiral și comandant al forțelor navale ale SUA în Orientul Mijlociu, care a afirmat:

„În funcție de cât de mare este acel grup, există potențialul unor distrugătoare care s-ar afla în fața [navelor comerciale], în spatele lor și apoi poate pe flancurile lor pentru a le escorta.”

Pentru a asigura protecție, este nevoie și de escorta aeriană, formată din avioane de luptă precum F-15, F-16 sau F-18, dotate cu un arsenal substanțial de rachete capabile să neutralizeze eficient atacurile multiple și coordonate cu dronelor iraniene.

În acest moment, flota Statelor Unite staționează în regiune un număr de 14 distrugătoare, dintre care șase sunt integrate în grupurile de luptă ale navelor purtătoare de avioane. Aceste distrugătoare au rolul de a

lansa atacuri și de a proteja forțele americane angajate în luptă

, ceea ce ar putea limita disponibilitatea lor pentru o misiune de escortă în Strâmtoarea Ormuz.

Este posibil ca sosirea navei USS Tripoli să fie un semnal al iminentei lansări a operațiunii militare.

Potrivit estimărilor, desfășurarea unei operațiuni de escortă va fi amânată până la sosirea USS Tripoli în regiune, o navă de asalt amfibie care are la bord 2.200 de pușcași marini, care urmează să ajungă din Japonia.
Mark Cancian, fost oficial al Pentagonului și actualmente la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale, a oferit această perspectivă.
Sosirea USS Tripoli în regiune este prognozată pentru sfârșitul săptămânii următoare.

Testul inițial al tacticilor și capacităților iraniene într-un atac asimetric pregătit timp de decenii va avea loc în Golf, anterior desfășurării oricărei operațiuni de convoi de către Marina americană.

O atenție deosebită este acordată ambarcațiunilor rapide, care sunt extrem de numeroase, fiind posibil să existe sute sau chiar miile dintre acestea.
Acestea sunt ascunse de-a lungul coastelor iraniene și au capacitatea de a fi dotate cu încărcături explozive, funcționând în acest fel asemenea bombelor ghidate.

În căutarea navelor iraniene, forțele SUA au recurs la utilizarea avioanelor A-10 „Warthog”.
Potrivit foștilor oficiali, însă, determinarea numărului necesar de ambarcațiuni rapide care trebuie distruse pentru a asigura securitatea convoaelor nu este o sarcină ușoară.
Nu este clar dacă distrugerea unui anumit număr de astfel de ambarcațiuni ar fi suficientă pentru a menține convoaele în siguranță.

Dimensiunile reduse și numărul mare le fac pe acestea să poată fi dislocate în zone largi și probabil ascunse în tuneluri, garaje mari, hangare și parcări, potrivit declarațiilor lui James Stavridis, un amiral în retragere care a condus operațiuni navale americane în Golf.

„Nu sunt aranjate ordonat rând pe rând pe câmpuri deschise, așteptând să le lovească o bombă.”

Miller a afirmat că navele rapide reprezintă o problemă majoră, declarând că sunt omnipresente și necesită atenție imediată.

„Ceva cu care chiar trebuie să ne confruntăm”

, a subliniat el, menționând că aceste ambarcațiuni rapide sunt dispersate în număr mare, inclusiv în zonele riverane și în golfuri.
Pentru a face față acestei provocări, a adăugat Miller,

„trebuie să găsești unde le ascund și să încerci să ai suficiente informații și supraveghere”

.

În plus, o navă specializată în îndepărtarea minelor ar trebui să navigheze prin strâmtoare în avansul convoiului, însoțită de o escortă, deoarece nu dispune de un sistem de apărare aeriană avansat integrat la bord.
Acest lucru este esențial pentru protecția sa eficientă.

SUA au desfășurat o operațiune militară împotriva navelor care desfășurau operațiuni de minare, precum și a unor instalații și depozite.
Marți, forțele americane au efectuat un atac cu bombe de mare putere, de peste două tone, antibuncăr, asupra unor obiective de coastă unde erau staționate rachete de croazieră antinavă.

Potrivit declarațiilor lui Miller, o evaluare a situației va avea loc în momentul în care Miller a menționat că „la un moment dat va trebui să testăm puțin apele și să vedem cât de bine se descurcă, începând să trimitem niște nave prin zonă”.
El a adăugat că această operațiune presupune un anumit nivel de incertitudine și a precizat că „este o operațiune care implică un grad considerabil de risc. Și va fi imperfectă”.

Anumite aspecte l-au făcut pe acesta să declare:

„Nu minele din strâmtoarea în sine mă îngrijorează atât de mult, ci minele care pot fi plantate în interiorul Golfului.”

Astfel, problema devine una cu implicații majore.

În urmă cu patru decenii, Statele Unite ale Americii au desfășurat o misiune similară de escortare în zona Strâmtoarea Ormuz. Anul 1988 rămâne un reper important în acest context. Atunci, SUA au luat măsuri pentru protejarea traficului naval în regiune. Acțiunea din trecut ridică întrebări privind eficiența și riscurile unei noi operațiuni.

În iulie 1987, operațiunea anterioară de escortare desfășurată de SUA prin strâmtoare a constat într-un convoi inițial format din cinci distrugătoare și două cargoboturi, printre care și imensul petrolier Bridgeton.

Incidentul neprevăzut a avut loc în momentul în care convoiul de nave traversa Golful, când Bridgeton a intrat în contact cu o mină.
Bridgeton, deși a suferit avariile unei găuri considerabile în carena sa, a reușit să continue navigația și să deschidă drumul, îndeplinind practic rolul unui dregător de mine pentru flota americană.

Incidentul neprevăzut a avut loc în timpul celei de-a 25-a escorte, atunci când USS Samuel B. Roberts a suferit avariile. Ulterior, lucrările de reparare au fost efectuate cu succes, iar distrugătorul a fost readus în funcțiune.

În contextul în care SUA consideră posibilitatea de a desfășura o operațiune de escortă, se discută despre o misiune navală europeană care ar putea avea loc doar într-o fază post-conflict.

Nu este clar cum vor evolua lucrurile

, însă devine din ce în ce mai probabil ca americanii să fie nevoiți să organizeze singuri această operațiune de escortă în Strâmtoarea Ormuz.
În paralel, unii aliați europeni poartă discuții despre o posibilă misiune navală comună.

din ->

Pe fondul discuțiilor purtate de anumi aliați europeni despre o misiune navală, se conturează ipoteza că aceasta din urmă ar putea fi limitată la o fază ulterior conflictului, ceea ce crește probabilitatea ca SUA să fie obligate să desfășoare singure orice operațiune de escortă necesară.

Numărul de distrugătoare disponibile ar putea reprezenta o limitare. În prezent, doar aproximativ 25 de nave din cele 74 care alcătuiesc flota Statelor Unite sunt dislocate la nivel global, în timp ce o altă treime este pregătită să fie desfășurată în următorii 6 luni, iar restul de aproximativ 25 de nave se află în proces de mentenanță.

Fostul oficial în domeniul apărării a declarat că trimiterea unui număr semnificativ mai mare de nave pentru a îndeplini această misiune nu este o opțiune viabilă în prezent.
El a explicat că unul dintre motivele pentru care se dorește implicarea aliaților este tocmai această limitare.

„Nu există prea multă flexibilitate pentru a trimite mult mai multe nave în acest moment pentru a îndeplini această misiune”

,
a afirmat acesta, adăugând că

„acesta este parțial motivul pentru care există interesul ca aliații să ajute”

.

Nici măcar prezența unei escorte navale nu oferă certitudinea că traficul de petrol și gaze naturale lichefiate prin Strâmtoarea Ormuz ar putea fi restabilit în parametri normali.

Deși escortate, pericolele asociate reluării navigației par a fi încă prea semnificative pentru companiile de transport naval, în special din cauza costurilor de asigurare prohibitive care ar putea anula efectul protecției militare oferite.

În contextul blocării navelor în Golf, armatorii și operatorii de petrol își pun speranțele într-o escortă militară care să le permită reluarea activității. Cu toate acestea, doar o mică parte dintre aceștia consideră că acest ajutor va fi disponibil în scurt timp sau că va fi suficient de convingător pentru a-i determina pe armatori să trimită noi nave în Golf.

„Nu cunosc pe nimeni care să conteze pe asta”

, a afirmat un consilier din industrie.

COMENTARII / 0