În Cheile Bistriței și în Masivul Buila‑Vânturarița, județul Vâlcea, vizitatorii se plimbă printre ziduri calcare care, acum 145 de milioane de ani, constituiau un recif de corali pe fundul Oceanului Tethys. Deși trec chiar lângă scheletele coralilor și ale algelor preistorice incrustate în piatră, majoritatea turiștilor nu își dau seama ce privesc, iar zona îmbină această istorie geologică spectaculoasă cu legende despre haiduci, biserici rupestre din secolul al XIII‑lea și povești mai puțin știute din trecutul recent.
În contrast cu majoritatea zonelor naturale protejate din România, care sunt constituite exclusiv pe baza criteriilor de biodiversitate, Geoparcului aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte acordă atenție și geodiversității, încercând să ofere vizitatorilor interpretări ale poveștilor ascunse în roci.
„Una dintre ele este Buila-Vânturarița, care e un calcar, un recif de corali format acum 145 de milioane de ani. În piatra asta sunt scheletele de corali, iar aceste cercuri concentrice sunt o specie de algă calcaroasă, numită Ellipsactinia eliptica.
Citește șiIGSU explică: alarma Google nu e RO-ALERT – două sisteme diferite
Geologul Florin Stoican, din cadrul Asociației Kogayon, menționează că această specie a coexistat cu coralii și a contribuit la formarea recifului în urmă cu 145 de milioane de ani, în decursul a 10 milioane de ani.
Cheile Bistriței oferă o explorare geologică neobișnuită: într-un interval de aproximativ trei kilometri, un călător poate parcurge complet structura recifului vechi. La poarta cheilor se găsește zona de lagună, cu ape de adâncime redusă și atoli, iar în timp ce la cealaltă extremitate ajungi în regiunea de mare adâncă a fostului Ocean Tethys, unde adâncimea apei depășea 3.000 de metri.
După ce, în Cretacic, întregul compartiment a fost scufundat, curenții fluviali și râurile continentale au adus sedimente care s-au acumulat peste straturile de calcar. În etape ulterioare, coliziunea a două plăci tectonice a rupt scoarța și a propulsat muntele către suprafață, plasându-l în poziția de astăzi, unde Vârful Vânturarița atinge 1.885
În aceeași zonă geologică se găsesc straturi de rocă provenind din perioade complet distincte: de la argilele relativ recente din Horezu și la trovanții renumiți din Costești, până la conglomerate cretacice bogate în fosile și la rocile metamorfice extrem de vechi din Paleozoic. Printre cele mai importante probe pentru reconstruirea istoriei planetei se află jaspul, o rocă semiprețioasă descoperită în Cheile Bistriței, la intersecția dintre calcar și rocile cristaline.
Jaspul se constituieste din resturile silicioase ale unor microorganisme denumite radiolari. Întrucât carbonatul de calciu se solubilizează în apă la adâncimi între 3.500 şi 3.800 de metri, existența acestei pietre indică faptul că oceanul din acea regiune avea adâncime de cel puțin 3.800 de metri înainte ca
Florin Stoican a introdus un reper surprinzător în capitală: pe Muzeul Național de Geologie din București se află o sculptură ce reprezintă un radiolar, o sferă acoperită de țepi.
Exact la intrarea în Cheile Bistriței se găsește Mănăstirea Bistrița, punctul de acces din curtea sa către Peștera Liliecilor, denumită și Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, localizată în chei, în depărtarea Schitului Păpușa.
În regiunea de sus, orientată spre nord‑vest, de-a lungul Cheilor Bistriței, se află Peștera Urșilor, cunoscută și sub denumirea de Peștera Haiducilor. Această cavitate nu prezintă stalactite sau stalagmite, însă dispune de o intrare grandioasă, în care părți sunt blocate de prăbușirile din versant.
După ce Kogayon, organizația care a pus bazele proiectului Oltenia de sub Munte, a realizat traseul de acces către acel sit, senzorii de monitorizare au constatat că numărul de vizitatori s-a dublat, ajungând la 10.000 pe an. Locul este învăluit în legende despre haiduci ce își ascundeau aurul în groane și despre presupusa comoară a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Peștera Liliecilor, cunoscută și sub numele de Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, poate fi accesată din curtea Mănăstirii Bistrița și găzduiește o colonie vastă de lilieci. În perioada de iarnă, când animalele intră în hibernare, și în momentul în care se formează colonia maternă, peștera este închisă pentru vizitatori.
Observarea faunei locale a condus la un parteneriat neobișnuit între experți și două călugărițe din Mănăstirea Bistrița, studentiițe de restaurare, care se pregăteau să elaboreze o lucrare de licență despre bisericile rupestre din peșteri. Întâmpinând probleme cu denumirile științifice latine
Dincolo de valoarea sa naturală, peșterea conservează resturi arheologice și două biserici rupestre. Conform lui Mihai Sandu, istoric și membru al Asociației Kogayon, biserica ce poartă hramul Tuturor Sfinților (sau Sfinților Arhangheli) a fost edificată la începutul XVIII-lea, iar materialele au fost aduse din chei cu sprijinul scripeților. Totuși, în acea zonă trăiau sihaștri încă din XIII-lea, înainte de constituirea Țării Românești, în perioada cnezatelor Farcaș și Litovoi, așa cum se confirmă în Diploma Ioaniților.
Zona mănăstirii Bistrița și împrejurimile sale au fost și locul în care, în secolul XX, după ruptura de regele Carol al II-lea, mareșalul Ion Antonescu a avut domiciliu forțat, inclusiv la Mănăstirea Arnota, într-un regim pe care istoricii îl descriu drept un „exil de lux”. Situată mai sus pe munte, spre nord-est, unde se ajunge urmând drumul 646, deasupra unei zone la baza căreia localnicii își amintesc că exista odinioară o mlaștină și chiar un lac, Mănăstirea Arnota este ctitoria lui Matei Basarab.
Lăcașul conține pictura originală creată de Stroe din Târgoviște, un membru al unei școli de zugravi de renume. Această operă de mare valoare semnalează distanțarea de rigiditatea canonului bizantin clasic și apariția unor fețe mai vii, mai umane, tipice umanismului din perioada lui Matei Basarab.
Mai târziu, în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, bisericii a fost adăugat un pridvor, iar până în prezent rămâne ușa originală, confecționată din lemn de nuc, care poartă o inscripție datând din epoca în care Brâncoveanu ocupase funcția de vel logofăt.
În biserica din Arnota găsim mormântul lui Matei Basarab, protejat de unul dintre cele mai frumoase portrete ale domnitorului, realizat împreună cu soția sa, Elina, și cu familia Brâncovenilor. Piatra tombală originală posedă o valoare documentară excepțională pentru istoricii militari, deoarece pe suprafața ei se află sculpturi reprezentând piese de artilerie și armuri din acea epocă, constituind singura dovadă vizuală de acest tip privind artileria din Țările Române în acea perioadă.
În apropiere de voievod se află mormântul tatălui său, Danciu, un soldat de rang înalt din armata lui Mihai Viteazul, care a fost înhumat inițial la Alba Iulia și a ajuns aici prin intervenția fiului său. În contrast, catapeteasma originală a mănăstirii este păstrată încă din 1912 la Muzeul de Artă din București.
Mănăstirii Arnota a avut în perioada recentă numeroase evenimente dramatice. În urma declinului progresiv din epoca brâncovenească, așezământul a fost complet incendiat în 1922. În anii ’30, profitând de lipsa reconstrucției lăcașului de către guvernările liberale și țărăniste, mișcarea legionară a organizat o tabără de vară, a construit în 1935 drumul de acces pe munte și a restaurat o mare parte din ziduri.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, muntele situat deasupra localității Arnota a devenit un centru al rezistenței anticomuniste. În data de Paște din 1948, trupele de Securitate au lansat un atac asupra taberei partizanilor; în schimbul de focuri, patru sau cinci luptători au fost eliminați imediat, iar ceilalți au fost arestați. Ulterior, familiile din Arnota au fost supuse persecutării de către autoritățile comuniste, acuzați că ar fi oferit sprijin celor ascunși în munți.
În urma unei faze în care a servit ca schit pentru călugări și a căpătat din nou starea de ruină, mănăstirea a fost reconstruită complet în 2000s, transformându‑se într-un schit pentru maici.
În apropiere, Muzeul Trovanților din Costești leagă istoria geologică de unul dintre cele mai tensionate episoade ale României postdecembriste.
În acest loc, turiștii întâlnesc două panouri explicative: unul se concentrează pe formațiunile geologice propriu-zise, iar celălalt evocă mineriada din ianuarie 1999, deoarece în acest perimetru s-a desfășurat cea mai recentă confruntare majoră între mineri și forțele de ordine.
„Aici a fost ultima ciomăgeală minereșcă. Probabil cu trovanți din ăștia mai mici și-au tras în cap unii altora”, Florin Stoican adaugă cu umor.
Episodul a lăsat amprente adân
COMENTARII / 0