Cât costă trăirea în România din 1989? Ce puteai cu 3.000 lei

În anul 1989, în România, salariul mediu net se ridica la aproximativ 3.630 lei pe lună.

Din punct de vedere contabil, cifra nu se prezintă ca fiind de mică valoare: o bucată de pâine era doar câțiva lei, iar laptele – la fel, iar numeroase articole de bază se achiziționau la prețuri foarte reduse.

Totuși, deținerea de bani nu era suficientă. Era necesar să găsești și marfa. E, aici începe circul!

Citește șiPrune din Coca‑Antimirești: porci, cerbi, urși devoră, fără vânzare

Suma lunară era de 3.063 lei.

În anul 1989, informațiile oficiale raportează salariu mediu de 3.538 lei brut și 3.063 lei net. În 1988, media salariului net era de 2.946 lei.

În 1988, s-a stabilit un salariu minim de 2.000 de lei.

Astfel, suma de 3.000 lei constituie un nivel mediu social acceptat, nu reflectă salariul tuturor lucrătorilor.

Cu ce poți achiziționa cu salariul?

Prețurile estimate din 1989 erau prezentate astfel:

Zahăr, kg

Litru de ulei

Lapte, litru

Prețul se situează la aproximativ 35 până la 38 lei pentru fiecare kilogram.

Prețul aproximativ se situează între 22 și 23 lei pentru kilogram.

Salut de vară

lei/kg ~64 – 65

Printr-o simplă ecuație: un salariu mediu de 3.063 lei ar însemna în jurul valorii:

• 750 de pâini
• 180 de litri de ulei
• 2.000 de ouă
• 200 kg de zahăr
• aproximativ 80 kg de carne

Totuși, aceasta nu înseamnă nimic.

Pentru că oricine a trăit în anii comunismului știe că degeaba aveai bani dacă oferta magazinelor se rezuma la conservele de mazăre și macroul congelat.

Inflația era mică, însă în acea perioadă, de ce magazinele erau goale?

Acesta reprezintă unul dintre cele mai fascinante contradicții.

În 1989, indicele anual mediu al prețurilor de consum a fost în jurul valorii 101,1, ceea ce înseamnă o creștere de aproximativ 1,1%.

Conform unui studiu realizat de FMI, rata se situează în jurul valorii de 0,9%.

În anul 1989, România nu se confrunta cu inflația de tip galopantă, fenomen care s-a manifestat ulterior, după 1990.

În acea perioadă, prețurile erau în mare parte controlate de stat, iar principalul obstacol era penuria.

Într-un economie de piață, un articol limitat are tendința de a se scumpească. Într-o economie planificată, prețul ar putea rămâne stabil în timp ce bunul dispare de pe raft.

Astfel se prezentau combinația, aparent absurdă:

inflatia redusă, prețurile sub control, lipsa stocurilor și cozi.

Când „ieftin” nu însemna accesibil

Acum, folosim termenul „accesibil” dând ochii pe spate și, de fapt, vrem să spunem într-un mod prețios „ieftin, ușor de procurat”.

În acea perioadă, cuvântul „accesibil” avea o semnificație complet diferită.

Pâinea poate fi luată ca exemplu.

Cu 4 lei, un salariu mediu ar fi putut cumpăra peste 750 de pâini. Totuși, o familie nu aloca toate fondurile la pâine. Era necesar să achiziționeze carne, lapte, ouă, ulei, zahăr, făină, legume și alte produse.

Câteva dintre ele se justificau sau erau dificil de localizat.

În perioada lui Ceaușescu, era posibil să primești zilnic 300 g de pâine și lunar 10 ouă, împreună cu cantități restrânse de carne, zahăr și ulei, conform cartelelor.

În consecință:

Banii erau posibili. Marfa ar putea lipsi.

Carnea se cotă la 35–38 lei pe kilogram.

În perioada finală a anilor 80, prețul cărnii se situează în intervalul de 35–38 lei pe kilogram.

Dintr-un venit de 3.063 lei, se deduce matematic că se poate cumpăra în jur de 80 kg de carne – aceeași ordine de mărime se menține în comparațiile publicate ulterior.

Totuși, acest lucru nu înseamnă că ar fi fost posibil să te duci la magazin pentru a achiziționa 80 de kg de carne.

Carne era dificil de obținut. Pentru a o achiziționa se aștepta ore și zile întregi. În fața alimentariei se formau cozi, iar nimeni nu știa dacă acea pricopsită va primi vreodată altceva decât conserve de roșii. Se întocmiau liste pentru carne. Era necesar să te trezești la 3 noaptea și să strigi „prezent”; altfel, rândul tău se pierdea.

Astfel, banii nu constituiau obstacolul principal, ci accesul.

Uleiul și ouăle: matematică vs. realitate

Prețul motorinei era în jur de 17 lei/litru. În acea perioadă, salariul mediu ar fi putut achiziționa în jur de 180 de litri de combustibil.

Un ou avea un preț de aproximativ 1,5 lei, iar asta ar însemna că un salariu mediu ar putea achiziționa în jur de 2.000 de ouă.

Ce sumă se cere pentru o locuință?

În București, un apartament cu două-trei camere avea cheltuieli de întreținere de câțiva sute de lei pe lună.

Potrivit unei estimări, costul unui apartament cu trei camere se ridică la aproximativ 300 de lei, ceea ce reprezintă aproape 10% din salariul mediu.

Costul financiar mic nu indică neapărat calitatea serviciilor.

Anii ’80 au fost caracterizați de restricții drastice asupra energiei, încălzirii și apei calde. Problema nu se limită mereu la costul facturii, ci la faptul că serviciul putea să nu fie disponibil în condiții normale.

Un televizor ar putea costa un salariu întreg.

Un televizor monocrom are un preț de aproximativ 3.000 de lei, în timp ce unul color se achiziționează la circa 10.000 de lei, ceea ce corespunde unui salariu net mediu pentru trei salarii medii nete.

Și la ce îți era de folos, oricum, nu ai găsit nimic de observat la el!

Dacia – în cazul unei, diferența era și mai semnificativă.

Care este prețul unei Dacia 1300?

Prețul unui Dacie se situa între 70.000–85.000 de lei, în funcție de versiune.

În 1989, documente precizează în mod clar suma de 70.000 de lei necesară pentru achiziționarea unei Dacia 1300, echivalentă cu 23 de salarii medii nete.

Totuși, efortul era în zadar, pentru că nu aveai benzină în permanență.

În 1989, salariul real a înregistrat o creștere semnificativă.

În acest context, întâlnim încă un paradox.

Conform FMI, în anul 1989, salariul mediu nominal a înregistrat o creștere de 4% aproximativ. La fel, prețurile de consum s-au ridicat cu în jur de 0,9%. În ceea ce privește salariul mediu real, acesta a înregistrat o creștere de 3,1% circa.

Conform datelor stricte, puterea de cumpărare, evaluată prin acest indicator, a crescut.

Indicatorul FMI nu reușește să reflecte pe deplin timpul pierdut în cozi, lipsa de produse și imposibilitatea de a achiziționa anumite articole.

Când un kilogram de carne este vândut la 35 lei, însă trebuie să aștepți ore întregi și să risci să fii primul care ajunge când stocul se epuizează, prețul efectiv al kilogramului depășește suma afișată pe etichetă.

România, anul 1989, două economii

În cotidianul fiecărui om, se recunosc două concepte distincte ale unui produs: prețul oficial și costul real al procurării lui.

acea sumă concretă, era posibil să adaugi timpul petrecut în așteptare la coadă, deplasările dintre magazine, cantitățile restrânse, așteptarea livrării, legăturile personale, și, uneori, piața informală.

Așadar, dacă trebuie să discutăm despre puterea de cumpărare în anii 1989 sub regimul lui Ceaușescu, ne referim la o colecție de expresii fără conținut concret, precum

„poate”

,

„am auzit că se bagă carne”

,

„vine brânza la 10”

și

„bagă banane la 4”

.

În condițiile unui salariu de 3,000 lei și a unei inflații de 1%, frigiderul tău rămânea complet gol, rezervorul Daciei era fără combustibil, televizorul nu funcționa, iar scara blocului se aflau în întuneric.