Pe strada Olari, situată în Horezu, județul Vâlcea, roata olarului se rotește continuu de-a lungul generațiilor, într-un artă în care fiecare vas este unic, iar culorile sunt obținute prin măcinare a pietrelor și a solurilor colectate de pe dealurile din apropiere, din regiunea Geoparcul, candidatul la statutul UNESCO – Oltenia de sub Munte.
În anul 1989, doar șase ateliere au rămas active în întreaga localitate, în timp ce în prezent aproape 30 de familii continuă tradiția, îmbinând motivele tradiționale cu așteptările clienților tineri.
„Teoria e simplă, dar practica te omoară. Într-o oră poți să spui toată tehnologia ceramicii, dar când te apuci de practică durează foarte mult”, explică Sorin Giubega, unul dintre meșterii olari din Horezu, distins în 2021 cu titlul de „Tezaur Uman Viu”.
Citește șiFetiță 11 ani pierde păr după smuls din rădăcină roată panoramică UK
În atelierul local, timpul nu se măsoară după ceas, ci după condițiile meteorologice și umiditatea argilei. În sezonul cald, sub soarele arzător, vasele create la roată se usucă în aproximativ trei ore și pot fi finisate imediat. În sezonul rece sau în zile ploioase, uscarea la temperatura camerei poate dura până la o săptămână.
Într-o zi productivă, un meșter poate da formă între 40 și 50 de piese mari sau până la 200 de obiecte mici. Totuși, întregul drum al unui vas, de la pământ la bulgărele de lut și până la scoaterea din cuptor, durează două-trei săptămâni.
În prezent, pe strada Olari, există 17 ateliere, iar în întregul oraș Horezu se numără aproximativ 27. În trecut, mai mult de trei decenii în urmă, situația era cu adevărat dramatică. În anii ’70, autoritățile comuniste au creat o secție de ceramică în cadrul cooperativei meșteșugărești și au forțat olarii independenți să se angajeze acolo, sub un program fix.
Alcuni au reușit să desfășoare activitatea de la domiciliu prin intermediul cooperativului de consum, primind materiale și lemne, obținând între 3.000 și 4.000 lei lunar per familie, însă numărul practicanților meseriei a scăzut în mod constant.
„La Revoluție mai erau șase ateliere în tot Horezu. Dacă mai ținea câțiva ani, cred că dispăreau”, povestește Sorin Giubega. Dintre bătrânii care lucrau atunci mai sunt astăzi doar câțiva.
După 1989, odată cu închiderea fabricilor din zonă, localnicii care aveau bunici sau părinți olari au reluat activitatea la roată. În plus, aceștia și-au readus la proprietate parcelele de pământ din Dealul Ulmului, unde se extrage lutul, care a fost naționalizat în perioada comunistă.
Renașterea meșteșugului a adus, de asemenea, o schimbare de mentalitate: în trecut ceramiștii se păstrau foarte secrete și nu împărtășeau metodele lor, iar noua generație a început să colaboreze.
„Ne-am ajutat între noi, ne‑am tras unul pe altul, nu am mai pus secretul acela între noi”
În Horezu nu se recurge la ștanțe și nu există producție de serie. Chiar dacă doi meșteri lucrează același model tradițional, nicio farfurie nu este identică. Decorul se realizează direct pe roata în mișcare, folosind un corn de vită cu o pană de gâscă atașată la vârf, iar culorile se amestecă înainte de a fi aplicate cu un ac fin.
Vopselele, numite de olari „pământuri”, trebuie măcinate până capătă textura unei creme foarte fine, altfel se separă apa și decorul se strică. Culorile sunt obținute din sol, care are o istorie vastă: spre exemplu, pe Cheile Bistriței, în pereții de piatră, se găsesc fosile vechi de 145 de milioane de ani. Albul de bază provine din caolin, o piatră moale pisată și râșnită. Negrul și maroul se obțin din „piper” sau „negru-piper”, niște pietricele bogate în fier culese din zona Slătioara, spălate și măcinate. Roșul tradițional vine dintr-un pământ portocaliu adus de la Vaideeni, numit în graiul locului „rușale”, care se amestecă obligatoriu cu caolin pentru a nu se exfolia la uscare.
Pentru alte nuanțe, meșterii combină oxizi naturali cu caolin. Verdele este obținut fie din oxid de crom, fie din sârmă de aramă supusă arderii în cuptor, apoi fărâmițată și cernută; galbenul provine din oxid de zinc, iar albastrul se obține din oxid de cobalt. În forma crudă, vopseaua pe bază de cobalt prezintă o nuanță de lila, însă după smălțuire și ardere la 1.000 de grade Celsius, glazura se transformă în transparent, iar modelul dobândește un albastru intens.
Fiecare desen așternut pe lut are o semnificație precisă în cultura populară. Cocoșul de Horezu, emblema ceramicii locale, era „deșteptătorul țăranului român” într-o vreme fără ceasuri și telefoane. Șarpele este considerat păzitorul casei, iar peștele reprezintă simbolul credinței și al creștinismului. Alături de acestea, pe vase apar frecvent coada de păun, pomul vieții, spicul de grâu, crucea, spirala, vârtejul, strugurele, bobocul de floare sau altița.
Meșterul, care a dobândit arta olăritului încă din școala generală și a participat la atelierele obligatorii pentru copiii din Olari, și a obținut premiul I la un concurs liceal în 1974, a primit recunoaștere oficială în 2021, când i s-a atribuit titlul „Tezaur Uman Viu” de către Ministerul Culturii.
Obținerea distincției a implicat, totuși, un efort birocratic semnificativ. În urma recomandării făcute de Centrul de Creație din Vâlcea, meșterul a trebuit să întocmească un dosar extensiv, atât în format fizic, cât și digital, care includea zeci de diplome păstrate de-a lungul decadelor, articole de presă, dovezi ale participării la târguri internaționale și interviuri.
Titlul aduce, de asemenea, o compensație monetară, însă pentru a menține și actualiza documentația a fost nevoie să se depună trei până la patru dosare consecutive, adesea la ultimele sute de metri.
Într-un alt atelier situat pe strada principală, meșterul Ionică, profesor la Școala Populară de Artă, și soția sa Mihaela, deținătorii Atelierului de Ceramică Paloși Horezu, demonstrează modalitățile prin care un întreprindere de familie artizanală poate rămâne viabilă din punct de vedere financiar. În timp ce el se ocupă de modelare, aplicarea glazurii și arderea, ea se dedică picturii vaselor.
Peste 15 ani, Ionică Paloși a testat o metodă inedită: plasarea metalului pe ceramică arsă prin electroliză. În acea perioadă, inovația era prea sofisticată pentru piața locală, iar cumpărătorii au confundat obiectele cu produse de import, motiv pentru care meșterul a suspendat proiectul.
Familia a descoperit o strategie prin care să capteze atenția tinerilor cu vârste între 15 și 35 ani, rezidenți în apartamente moderne. În afară de ceramica tradițională, tipărită în stilul epocilor XVIII și XIX, atelierul oferă și obiecte de ceramică artistică pictată, precum și căni de cafea fără mâner, concepute pentru a se potrivi tendințelor contemporane.
„Dacă ar fi să lucrăm numai tradițional, nu prea mai e o afacere. Genul acela de ceramică mai artistică îmi susține Horezul”, explică Ionică.
Evoluția tehnicilor de ardere a progresat. După 20 de ani în care se utilizau cuptoare pe lemne, caracterizate prin un consum enorm, o diferență de doar 30 de grade la o temperatură de 1.000 de grade ar putea deteriora întregul proces de producție pe o lună întregă. Astfel, meșterii olari au adoptat cuptoare electrice și finisaje ecologice. Prin urmare, recipiente contemporane sunt durabile și pot fi utilizate fără dificultăți în gospodărie, chiar și în cuptorul cu microunde sau în mașina de spălat vase.
Atelierele din Horezu atrag în mod constant vizitatori din străinătate, printre care polonezi, francezi, americani, chinezi și japonezi, iar de asemenea grupuri de elevi care participă la inițiativele „Școala Altfel” sau la taberele de vară, pentru a experimenta roata olarului.
Cu toate acestea, puțini tineri din afara familiilor de olari aleg să învețe meseria ca profesie, excepțiile fiind rare, precum o pensionară din Sibiu care a venit la Horezu să învețe tainele lutului și a ajuns ulterior să participe la târguri de profil.
Nici în interiorul familiilor tradiționale de olari din Horezu predarea ștafetei nu mai este o certitudine: cele două fiice ale lui Ionică știu să lucreze, dar și-au ales alte vocații, chiar dacă nepoții vin cu entuziasm de la București să modeleze. La fel spun și Marieta și Sorin Giubega, fiicele lor știu meseria, însă au urmat alte căi.
În atelier se face adesea o glumă despre modul în care, în trecut, se transmitea meseria în familie. Ionică, care nu provine dintr-o familie de olari, ci s-a căsătorit într-una, își amintește, râzând, cum a ajuns el însuși la roată:
„Socru-meu a zis că dacă nu învăț, nu-mi dă fata. Am zis că decât să rămână nemăritată…”
Astăzi, schimbările din societate au adus noi perspective, iar soții, într-o notă de umor, susțin că, dacă ar impune aceleași condiții unei fiice încă necăsătorite, candidații ar renunța imediat la propunere, la vestea că
„trebuie să facă oale”
.
COMENTARII / 0