În satele din Oltenia de sub Munte, județul Vâlcea, două meșteșuguri textile rare persistă datorită hotărârii femeilor care nu au permis ca tradiția să se pierdă: fabricarea mătăsii naturale obținută din viermi de mătase crescuți în gospodărie și țesutul scoarțelor oltenești, inspirat de războaie vechi din lemn. În același timp, la Stoenești, singura familie din țară ce mai produce borangic după metodele bunicilor, pregătește deschiderea unui muzeu cu formă de cocon; în atelierele din zonă, războaiele orizontale continuă să bată pentru a insufla viață peretărilor și țesăturilor tradiționale din lână.
„De la frunză la bluză”
În casa meșterului popular Cristina Niculescu din Stoenești, firul de borangic urmează tot traseul tradițional, fără a recurge la metode industriale. Viermii de mătase sunt alimentați cu frunze de dud, recolte din livada proprie a familiei, până la formarea coconilor.
Aceștia sunt apoi „deșirați” cu migală pentru a extrage firul fin de mătase naturală, care este tors și țesut manual la războaie de lemn, transformându-se în ii, marame, ștergare și perdele unicat. În plus, este important de notat că, potrivit Cristinei Niculescu, dintr-un cocon de vierme de mătase se realizează un fir de mătase de 1,5 km.
Afacerea de familie a fost pornită de Cristina Niculescu în urmă cu peste două decenii, din dorința de a continua îndeletnicirea părinților săi. Deși în anii ’80 România se număra printre liderii mondiali în sericicultură, astăzi atelierul din Stoenești este singurul loc cunoscut din țară unde se mai țese borangic obținut din viermi de mătase crescuți în propria gospodărie. Costurile ridicate, dispariția plantațiilor de dud și lipsa forței de muncă au dus aproape la dispariția acestei ocupații.
În încercarea de a diminua cheltuielile, familia a înființat o livadă proprie de duzi în apropiere de casă, garantând astfel controlul complet asupra întregului proces de producție. Însă, din cauza insuficienței de persoane dispuse să dobândească această meserie, mătasea obținută satisfac exclusiv nevoile atelierului propriu, fără a putea onora comenzi de materie primă pentru alți clienți.
Motivată să ilustreze turiștilor proveniența firului de borangic, Cristina Niculescu organizează amenajarea unui muzeu în propria curte a atelierului ei.
Proiectul beneficiază de sprijinul inițiatorilor Geoparcului aspirant UNESCO „Oltenia de sub Munte”, iar clădirea a fost concepută de un arhitect local care activează în străinătate și se inspiră dintr-un cocon de vierme de mătase.
În apropiere, la doar câțiva kilometri, se află o cameră reamenajată în stilul original, unde războiul de lemn este expus cu onoare. În această încăpere, o altă figură emblematică din Oltenia de sub Munte continuă să practice și să transmită meșteșugul țesutului din lână.
În epoca precedentă, fiecare a doua locuință din sat era echipată cu un război în zona de dormit sau sub șopron, însă în prezent doar puține femei dețin încă această abilitate.
Rodica Crăcană își desfășoară activitatea pe două proiecte orizontale: una subțire, dedicată fragmentelor mici, și alta voluminosă, păstrată la temperatură constantă în locuință pentru lunile de iarnă. Ea subliniază că mulți vizitatori confundă scoarțele oltenești cu covoarele, deși există o diferență tehnică fundamentală între ele.
Covoarele oltenești prezintă buchete mari de flori și se produc pe gherghef în orientare verticală, în același timp scoarțele sunt realizate orizontală, din lână trasă.
scoarțele erau, în anumite regiuni ale țării, cunoscute și sub denumirea de peretare, și se foloseau în trecut pentru a acoperi pereții, paturile și podelele din camerele rurale.
Aceste modele reflectă trăsăturile locale ale Vâlcenei, combinând pattern‑uri geometrice cu detalii florale, cum ar fi floarea de măr și vița‑de‑vie. După ce urzeala și lâna au fost pregătite, producerea unei foi de scoarță cu lungimea de doi metri necesită în jurul unei săptămâni, iar pentru modele mai simple perioada scade la cinci-șase zile.
Zona Olteniei de sub Munte este recunoscută și pentru reprezentarea unui cocoș, a unui șarpe sau a cozii de păun, elemente care apar și pe ceramica din Horezu.
Pasiunea pentru țesut a început în copilărie, între războiul mamei și cel al bunicii, unde fetița de atunci își petrecea sfârșiturile de săptămână și vacanțele de iarnă, lucrând la lumina becului alimentat de o microhidrocentrală construită de săteni lângă o moară de apă. A deprins acolo modele complicate, cu 36 de „ițe pe natră”, chiar dacă uneori mai încurca firele în graba de a ieși la săniuș cu ceilalți copii.
Ulterior, și-a transformat pasiunea în profesie, absolvind cu nota zece o școală de profil la Iași. A lucrat apoi în industria textilă, atât la fabrica „Mătasa Roșie” din Sibiu, unde supraveghea simultan până la 16 războaie mecanice, dar și războaie cu jet de apă și de aer, cât și la fabrica de stofă de mobilă din Horezu, unde modelele erau programate pe cartele perforate, la războaie Jacquard.
După ce s-a căsătorit și au venit pe lume doi copii, a reluat activitatea de țesut tradițional în propria gospodărie. A fost instruită de o bătrână din sat cum să pregătească urzeala pe un urzoi, un suport de lemn realizat de soțul ei pe baza unei schițe desenate pe hârtie, și a început să țeasă panouri pe un fundal roșu pentru familie, vecini și pentru vestea fiicei sale, perfecționând în același timp tehnicile de vopsire a lânii pentru ca nuanțele să nu se estompeze la spălat.
Reprezentanții Centrul de Creație Vâlcea au remarcat talentul său în timpul unei expoziții pregătite de Ziua Comunei.
Începând cu 2000–2001, creatorul s-a consolidat ca prezență permanentă la cele mai relevante evenimente de profil din România, de la „Hora Costumelor” din Pietrari, organizată anual de Florii, până la târgurile desfășurate la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București și la Muzeul ASTRA din Sibiu.
Astăzi, își vinde scoarțele exclusiv de acasă și la târgurile dedicate artei populare autentice, refuzând comerțul de bâlci.
COMENTARII / 0