Ruxandra Hurezean a relatat că, când au constatat că o vecină singură nu avea lemne pentru foc, celelalte femei au decis să organizeze serile de croșetat la locuința ei și să-i aducă, de asemenea, câteva bucăți de lemne, susținând că și ele se încălzesc. Această situație este doar una dintre anecdotele documentate de jurnalista și scriitoarea în istoria unui sat transilvănean.
Criț, satul din Țara Ovăzului, Haferland, situat între Rupea și Sighișoara, a fost odinioară dominat de sași. Modul în care comunitatea a ales să trăiască reprezintă un exemplu pentru o Europă ce devine tot mai fragmentată.
În lucrarea intitulată „Viața cu celălalt. Poveste despre oameni, limbi și rânduieli la sașii din Criț”, jurnalista și autorul Ruxandra Hurezean prezintă o comunitate ce și-a stabilit armonia prin norme, concesii și abilitatea de a aduce, pas cu pas, pe „celălalt” în viață, indiferent dacă acesta era român, rom, italian, ucrainean sau, ocazional, american sau maghiar.
Citește șiAccident minier în Turcia: cinci oameni au murit în urma prăbușirii unei mine de cărbune în vestul țării
1930, în satul Criț se numărau 642 de sași, 239 de români, 55 de romi și 8 maghiari. La recensământul din 2021, localitatea dispunea doar de trei sași. Printre aceștia se număra Sofia Folberth, în vârstă de 104 ani, care păstra vie amintirea comunității.
Sofia Folberth, poziționată în stânga, și Ruxandra Hurezean. Fotografie: Arhivă personală, Ruxandra Hurezean.
„E o replică la scară mică a mapamondului”
HotNews:- După mai bine de 30 de ani de jurnalism și sute de povești documentate, de ce ați simțit că tocmai satul Criț și memoria comunității săsești trebuie să devină subiect de carte?Ruxandra Hurezean:– Mă interesa istoria minorităților în general, mi se pare foarte interesant cum se intersectează culturile și cum se dezvoltă împreună minorități și majorități în istoria lor fluidă. Cum se transformă. Iar pentru un jurnalist contează ce anume găsește într-un loc pentru subiectul care-l interesează, dacă are surse din care să se informeze. Iar la Criț exact acest lucru l-am găsit, acolo exista un om-sursă: Sofia Folberth.
Ea păstra în mod miraculos memoria comunității, dar și documentele care atestau amintirile ei. Și, așa cum spune antropologul George Meiu, Crițul prezintă acum toate caracteristicile și toate problemele lumii globale. „E o replică la scară mică a mapamondului: are migrație – cei care pleacă la muncă în Germania sau Italia, elite profesionale care vin și-și cumpără case, sașii, care vin și pleacă – un turism al memoriei – romii cu problemele lor, mai multe etnii, straturile sociale, diferențele culturale, de religie, de comportament sexual și de rudenie.”
„Doar ce e scris rezistă. Restul dispare”
– Sofia Folberth, la 104 ani, este unul dintre personajele centrale ale cărții. Ce ați învățat despre memorie și despre istorie, dar și despre sași, stând de vorbă cu un om care a traversat aproape întregul secol XX?– Foarte multe. Suntem la a treia carte despre viața acestei comunități. Mă întâlnesc des cu doamna Sofia și stăm de vorbă ca doi oameni care se cunosc și se îndrăgesc foarte mult. Consider admirabil efortul și înțelepciunea acestor oameni de a scrie, de a consemna regulile și întâmplările, practic istoria lor de zi cu zi. Pentru ei scrisul însemna însăși existența.
Sofia Folberth a împlinit 104 de ani în luna iunie. Foto: Facebook Fundația Michael Schmidt
Doamna Sofia spune adesea că, așa cum îi spunea și tatăl său, există doar ceea ce este scris; restul se pierde. Rigoarea și organizarea comunității sunt remarcabile, iar modul în care au stabilit reguli pentru orice aspect a garantat autonomia și conviețuirea armonioasă de secole.
– Sunteți jurnalist de reportaj social, dar scrisul dumneavoastră are o dimensiune literară evidentă. Cum se întâlnesc jurnalismul și literatura în felul în care spuneți poveștile oamenilor?– Orice poveste ai spune, dacă n-o spui bine, ea nu atinge publicul, nu-și atinge scopul. Cred că forța unei povești stă în umanitatea și sinceritatea ei, în onestitatea și autenticitatea faptelor și sentimentelor pe care le redai. Îmi place să scriu și să cunosc oameni, să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu sau măcar să încerc asta, și să împărtășesc cu ceilalți. Am avut dintotdeauna convingerea că scrisul, ca, de altfel, orice formă de comunicare, presupune o mare doză de generozitate. Dacă nu o ai, se vede.
„Un mod natural de a interacționa cu mai multe etnii”
– În carte apare o idee foarte puternică: într-o comunitate multietnică, sasul vorbea întotdeauna limba celui care nu o cunoștea pe a lui. Vi se pare că am pierdut această disponibilitate de a face primul pas spre celălalt?– Nu am pierdut-o încă, dar suntem pe cale să o facem. Radicalizarea și polarizarea societăților noastre trebuie să ne îngrijoreze. De altfel, de aceea am și scris cartea „Viața cu celălalt”, tocmai pentru a atrage atenția asupra unui mod natural de a interacționa cu mai multe etnii, limbi, religii și de a reuși să trăiască împreună și să învețe unii de la ceilalți.
În Sibiu s-a desfășurat lansarea cărții compusă de Ruxandra Hurezean. Fotografie: Arhivă personală.
Veți vedea în carte exemple concrete, sunt, de fapt, povestiri care arată cum se proceda în comunitatea sașilor – închisă până acum două secole – când la poarta ei au apărut „străinii”. Am încercat să aflu ce anume îi ajuta să funcționeze ca o comunitate. Ce legi ale firescului i-au guvernat? La astfel de întrebări răspunde cartea, dar nu ca o lucrare istorică, ci una literară care folosește puterea unor întâmplări povestite, sper eu, și pentru plăcerea lecturii.
„Dacă n-am fi fost cât de cât solidari n-am fi reușit să trecem prin atâtea încercări și transformări”
– Povestea Crițului vorbește despre reguli simple – rânduială, respect, vecinătate – care au făcut posibilă conviețuirea timp de secole. Sunt acestea doar valori ale unei lumi dispărute sau pot spune ceva și despre România de astăzi?– Spun ceva și despre România de astăzi. Dacă n-am fi fost cât de cât solidari n-am fi reușit să trecem prin atâtea încercări și transformări, prin crize și sărăcie și chiar haosul din anii ’90. Asta în general.
În ceea ce privește structurile comunitare, trebuie să știți că există grupuri care au adoptat modelul săsesc, chiar și în zone unde sașii nu mai există, așa cum se vede la Saschiz, iar în Criț, românii și romii locali și-au creat propriile vecinătăți.
Într-un alt nivel și într-un alt cadru, în mediul neo-rural al României există asociații și metode de ajutor reciproc care funcționează cu succes; un exemplu este grupul „Mutat la țară. Viața fără ceas”, care trece de la virtual la real și coordonează ajutorul reciproc în viața cotidiană.
„Să nu se piardă această înțelepciune a vieții trăite”
– În ultimii ani vorbim mult despre patrimoniu, dar aproape exclusiv despre clădiri și monumente. Cartea dumneavoastră sugerează că patrimoniul înseamnă și felul în care oamenii au învățat să trăiască împreună. Cât de important este acest patrimoniu invizibil și cum poate fi el „restaurat”?– Da, așa e, acesta este unul din motivele pentru care am scris cărțile despre conviețuire. Să nu se piardă această înțelepciune a vieții trăite, verificate, experimentate. Să le păstrăm. Cu siguranță că putem învăța ceva din istoria noastră! Iar condiția principală să nu pierdem acest „patrimoniu invizibil” este să nu-l uităm și să-l dăm mai departe. Și, ca să nu-l uităm, în primul rând e bine să vorbim despre el. Cam ce facem noi acum. Și ce fac aceste cărți.
Ruxandra Hurezean – fotografie din Arhivă personală.
„Patria e ce ai aici, înăuntrul tău”
– Ați primit, de-a lungul timpului, premii, inclusiv pentru reportajele despre minoritatea germană din România. De unde vine interesul dumneavoastră constant pentru această lume și pentru istoriile ei?– Cred că dintr-o întrebare neliniștitoare: cum e să fii minoritar, cum e să faci drumul dus-întors în istorie și să o iei de mai multe ori de la capăt? Cum e să fii străin în țara adoptivă și străin apoi în țara de origine? Care e – de fapt – patria ta? Iar doamna Sofia răspunde: „Patria e ce ai aici, înăuntrul tău”, și duce mâna la piept. Mi s-a părut foarte interesant să aflu cum a ajuns omul modern să înțeleagă libertatea și s-o aprecieze ca pe o valoare supremă.
– Ați traversat toate transformările presei românești din ultimele trei decenii. Ce credeți că s-a pierdut în felul în care presa spune astăzi poveștile oamenilor obișnuiți?– Răbdarea. S-a pierdut răbdarea de a afla poveștile oamenilor, de a le documenta serios, de a le asculta. Și puterea de a te pune în pielea celuilalt pentru a-l înțelege. S-a pierdut și disponibilitatea de a asculta poveștile, dar și de a le spune mai departe, pentru că și asta îți ia timp și pricepere.
– În carte sunt și război, comunism, deportări, migrație, dar toate sunt privite prin destine individuale. Credeți că marile evenimente istorice pot fi înțelese cu adevărat doar atunci când le privim prin viața oamenilor?– Nu doar atunci când le privim prin viața oamenilor, dar și atunci. Este folosit în literatura de specialitate procedeul numit micro-storia, de la istoricii și scriitorii italieni care ajung să descrie o epocă sau un fenomen pornind de la istoria care înconjoară un destin sau un eveniment punctual. Procedeul nu epuizează fenomenul din punct de vedere istoric, dar îl ilustrează și îl explică mai bine.
„Primul act de ajutor reciproc între sași și români”
– Există o întâlnire sau o mărturie din timpul documentării care v-a schimbat perspectiva asupra acestei cărți sau chiar asupra propriei dumneavoastră biografii?– Nu știu dacă m-a schimbat dar m-a marcat povestea în care câțiva bărbați sași, într-o zi geroasă de iarnă hotărăsc să meargă să ajute la înmormântarea lui Ricu, românul măcelar în sat. Ricu fusese un tip solid, iar în sat erau doar câțiva bărbați români care trebuiau să ducă sicriul. Sașii își dau seama că singuri n-o să-i poată urca sicriul greu pe treptele înghețate până sus la biserica românească. Atunci, ei se îmbracă frumos și așteaptă micuțul cortegiu la baza dealului pe care se află biserica. Când ajunge cortegiul, ei se oferă să ajute și urcă sicriul cu Ricu până la cimitir. Participă la înmormântare și când se întorc acasă spun că au mâncat o supă bună la pomana românilor. A fost primul gest de întrajutorare dintre sași și români, care a început atât de firesc, de uman, de tăcut.
Mai există și un aspect care m-a lăsat fără cuvinte: sașii nu aduceau la nunți sau la alte festivități românilor daruri de valoare mare sau cantități considerabile, pentru că românii ar fi simțit o datorie de a răspunde în același mod și, cum nu prea aveau, nu ar dori să se simtă umiliți.
La fel, când femeile din sat observă că o femeie rămasă singură, nu avea lemne de foc, celelalte decid să organizeze la ea serile de croșetat și cu ocazia asta duceau și câteva lemne cu pretextul că se încălzesc și ele. S-au gândit să nu o facă să se simtă compătimită. M-a impresionat grija față de protejarea demnității celuilalt, delicatețea gesturilor față de semenii lor. Să nu faci binele cu emfază.
„Cu cât o comunitate este mai diversă, cu atât evoluează mai rapid”
– Titlul „Viața cu celălalt”, pare să vorbească despre sași, dar și mai mult despre noi toți. Cine este „celălalt” în România de astăzi?– Celălalt este peste tot, este lângă noi. E cel care are alte păreri decât noi. Este cel care a venit să lucreze aici, curăță zăpada sau livrează mâncare cu bicicleta. Este refugiatul din Ucraina. Celălalt este vecinul maghiar sau compania străină care produce cauciucuri de mașină, este cel care are un nume mai ciudat, cel care merge la altă biserică. Cel care are mai mult sau mai puțin decât noi. Celălalt este de alt sex sau de altă etnie, limbă, credință. Suntem înconjurați de ceilalți. Și este firesc să fie așa. Cu cât o comunitate este mai diversă, cu atât evoluează mai rapid.
– Dacă un tânăr care nu știe aproape nimic despre sașii din Transilvania ar citi această carte, cu ce ați dori să rămână și care este întrebarea de la care ați spera să plece căutând singur răspunsul?
— În ce mod poți să ierti trecutul care a interacționat cu tine? În ce fel îți lași totul în urmă în căutarea libertății? Cum poți să
– Evident, sunteți familiarizați cu comunitatea săsească contemporană din România, în special cu cea din Haferland. Ce aspect v-a impresionat cel mai profund în modul în care această comunitate își reînnoiește legăturile cu locurile de origine?
– Este remarcabil faptul că ei se întorc fără resentimente. Se întorc acolo de unde au fost nevoiți să lase totul și să plece cu o valiză de 20 de kg, și încep să refacă locul. Restaurează bisericile, unde pot își cumpără casele înapoi, fac acte de caritate și susțin comunitățile. Așa fac sașii individual, dar și prin fundații ale lor sau susținute de sași, precum Fundația Michael Schmidt, Tabaluga sau Mihai Eminescu Trust. Și sunt mult mai multe.
COMENTARII / 0