Termenul „zonă albastră” desemnează o regiune în care populația atinge vârste foarte avansate. În mod evident, se referă la cetățeni născuți și crescuți exclusiv în acea zonă, și nu la turiști sau relocări din „zone roșii” urbane, care caută scurtătura spre nemurire.
Maria Stemate nu a văzut zăpadă în sat de patru ani.
Date demografice analizate de ONG-uri au arătat că în mai multe sate din Ținutul Buzăului, generație după generație, localnicii trăiesc până la 80, 90, 100 de ani. Dar stilul de viață care a stat la baza longevității probate de catastifele de nașteri și decese e pe cale de dispariție.
Citește șiConductă de gaze avariată, cinci persoane evaluate de medici
În mediul rural al României, satele ce găzduiau centenari s-au suferit depopulare, comunitățile s-au fragmentat, tinerii s-au îndreptat către orașe, lăsând în urmă case goale, fân necosit și părinți îngrijorați, care achiziționează lapte și ouă din magazin.
În weekend, au sosit noi locuitori, iar aceștia au adus în comunitate obiceiuri dăunătoare din oraș, printre care mașinile.
Maria Stemate, 93 de ani,
Zăpezile din vremurile trecute nu mai există. Pădurile de odinioară nu mai există. Maria afirmă:
„S-au tăiat, se taie mereu”
Are astm și este fericită că încă primește
„aerul de brad”
de la o pădurică situată pe litoral.
„Dar alții nu mai au nici atât”
Casa Mariei se află în Trestioara, comuna Mânzălești, spre Lopătari.
Din poartă, privind în jos, dincolo de șosea, se vede Valea Slănicului. În sus, se înșiră culmi gălbe, cu versanți abrupți, care anunță munții.
Pe drum, înainte se deplasau persoane, fie pe jos, fie în căruțe, către târgul din Lopătari, situat la doi kilometri. Se întâlneau, salutau și schimbau opinii.
„Acum, când stau afară pe canapea, nu mai văd oameni, numai mașini. Nu e bine, nu e bine! Aici pot să mor de o sută de ori. Nu-ți deschide nimeni ușa, nu întreabă nimeni «mai ești, nu mai ești, ești bolnavă?»”.
Într-un colț al ilicului, bătrâna deține un telefon „mic, din ăsta de-al nostru”, cu butoane, pe care îl folosește copiii pentru a o suna. Are un băiat și o fată, locuiți în județul Buzău, patru nepoți, dintre care unul e preot, și cinci strănepoți. În acest an, nu s-au adunat toți, așa cum s-a întâmplat în anii precedenți, pentru a-i aduce tortul de ziua ei.
„I-am iertat”
, declară Maria, după ce a analizat motivele neînțelese pentru absența unor descendenți la aniversare.
Soțul Mariei a trăit 71 de ani. În ultimii șapte ani de viață, a stat la pat, cu o paralizie. Maria l-a îngrijit și a dus și gospodăria. „A fost tare harnic, a lucrat la ocol, a avut pensie. De pe urma lui, trăiesc eu, cu pensie de urmaș”.
Mama Mariei a murit la 74 de ani, de „o moarte urâtă”, a lovit-o cu mașina un șofer beat, care se-ntorcea de la o nuntă. Accidente se petrec peste tot, indiferent de culoarea zonei.
În 10 ani dintre 2011 și 2021, comuna Mânzălești a suferit o scădere de 500 de rezidenți, ajungând la o populație de aproximativ 2.000 de persoane, răspândite în 13 sate și cătune. Oportunitățile de angajare sunt limitate și, în general, se concentrează în domeniul gătitului. Deși Ținutul Buzăului a obținut statutul de Geoparc Internațional UNESCO în 2022, turismul nu joacă încă un rol major în economia locală.
Mânzălești, unde există și case recente sau recondiționate, este locul unde Maria se întâlnește cu câțiva orășeni. Aceștia au achiziționat teren pentru casă în Trestioara. Vecinii de asemenea au sub îngrijire o bătrână soacră, iar Maria dorește să stabilească o prietenie cu ea. Se vor întâlni reciproc.
„Dar acuma e cam bolnavă, nu poate ieși din casă”.
În alte momente, femeia de 93 de ani rămâne tăcută, comunicând doar cu fiul sau cu fiica ei prin telefon, sau cu un consătean de 105 ani, care surprinde prin mobilitatea sa excepțională pentru vârsta sa.
„El umblă și la târg, duminica. Eu nu mai pot merge nici la biserică”
— declară Maria.
În fiecare zi, dimineața, el parcurgea 3 km pe dealuri pentru a conduce vacile, oile și caprele către pășună. În aceeași manieră, seara, îl aducea înapoi.
„Că animalul nu știe, ești bolnav, ești obosit, el așteaptă”.
În trecut, ea se deplasa pe jos până la Buzău, parcurs de 60 de kilometri, alături de tatăl ei, pentru a obține stambă pe cartelă. După conflict, ea spunea:
„nu găseai din ce să-ți faci o fustă”
În același timp, ea menționa:
„Torceam, coseam, țeseam, melițam cânepa, inul. Am tors și am țesut mult, și la mine acasă, și prin sat”
Din această activitate, ea dezvoltă astmul, afecțiune pe care o prezintă de șase ani.
„Am băgat praf în mine”
În ciuda faptului că iernile nu mai sunt ca înainte în Ținutul Buzăului, Maria se pregătește cu frică pentru sezonul rece.
„De la frig, mi-e mai rău. Îmi ia tot aerul, ăsta-i astmul. Stau noaptea ca un pui de găină, în pat, și nu pot dormi de rău. Citesc rugăciuni, să mă țină Dumnezeu până la ziuă”.
În curtea exterioară, susținută de zidul locuinței, se află o bancă din lemn, canapeaua, pe care se așază și privește locurile pe care le pășea cu piciorul în tinerețe. Pe masă se găsește o cană de cafea, preparată în ibric, iar pe un scaun, într-o tavă, se află coarne opărite, pregătite să fie adăugate într-o viitoare mâncare cu fasole. Coarnele reprezintă fructe de pădure, lunguiețe, roșii și acre.
Maria își gătește singură, „într-un tuciuleț, pun un os de porc, un os de găină, fac ciorbă și am o săptămână. Ciorbă, că asta se lipește. Și lapte, și oușoare, deși nu prea mă împac cu ele. Îmi cumpără băieții de la magazin, că nici din sat nu mai ai de la cine lua. Nu mai țin oamenii vaci”.
Frigiderul ei este umplut în mod regulat de fiul ei cu provizii din Buzău.
„Nu mă omor după carne. Mănânc orice, numai să fie puțin și bun. Am în grădină ardei, vreo 50-60 de bucăți, o frumusețe, și roșii, o frumusețe”.
În curte există zmeură, care se maturizează de două ori pe an, și un zarzavat. În fața casei, flori de toate tipurile îi aduc mândrie.
Copiii ei au vrut să-i instaleze o mașină de spălat automată, dar această manevră ar fi presupus „să-mi hurduce casa, să bage țevile”. Așa că Maria a refuzat și continuă să spele manual. Fiul o ajută și la spălat, și la curățenie, și la tăiat lemnele, și la grădinărit. „Îmi zice «măicuță». Stă și câte o săptămână. Am crescut copii buni. Fata vine și ea, dar mai rar, că are casă mare, păsări, animale, pământ”. La oraș, unde a vrut s-o ia băiatul, nu s-ar duce, „în două săptămâni, aș muri la bloc, n-aș avea aer”.
În de susul dealului unde se află casa Mariei, se găsește un izvor de apă sărată. Apa care iese din sol lasă pe pietre o sare mai sărată decât cea comercială. Din depărtare, pare un petic de zăpadă. Există mai multe izvoare similare în zonă. Localnicii amestecă saramura cu apă fiartă în raport 1 la 10 pentru a murat varza, gogonelele și castraveții. De asemenea, orășenii vin să folosească saramura cu bidoane.
„Noi sarea o cumpărăm”
Maria râde. Ar putea să o ridice de pe sol, ca un suvenir din Marea Sarmatică.
„Am avut de toate în bătătură, am avut… Și noi am fost lacomi, am muncit mult, să avem. Asta e lăcomie pentru suflet”, crede Maria. Acum nu mai ține în ogradă decât o cățea albă, cu urechi ascuțite și rasă incertă, pe nume Vasilica. „Mi-a adus-o cineva în brațe, a luat-o dintr-un șanț. N-am mai văzut câine așa bun”.
În Mânzălești, rușii au traversat zona în perioada conflictului.
„Aveau oamenii butoaie cu țuică, rușii le scoteau în curți, le dădeau drumul, se îmbătau, făceau numai rele. Am fugit pe deal, în pădure, cu găini, cu vacă, oi, porc. Am stat ascunși vreo două-trei săptămâni, până au plecat rușii”.
În circumstanțe similare, locuitorii din București ar fi preferați să se ascundă în Parcul IOR, în mijlocul arborilor.
În timpul foametei din ’46 – ’47, Maria spune că a mâncat mămăligă cu coajă de fag, măcinată. Părinții ei se duceau după porumb în fostul județ Vlașca, în sudul Munteniei. „O soră de-a mea s-a măritat și a rămas acolo”. Vlașca e capătul lumii cunoscute pentru nonagenara din Mânzălești. Maria regretă că n-a putut ajunge, acum, la bătrânețe, la înmormântarea surorii care „a dat de bine pe-acolo”.
Deși copiii îi spun să nu se mai uite la televizor, ea își tot face sânge rău urmărind știrile. Trage de fiecare dată aceeași concluzie: „Nu e liniște!”. „Forfoteala” asta care e-n țară, zice ea, anunță ceva rău, un nou război, „puternic, nu ca ăla care a fost”.
Stana Dobrița, cu vârsta de 105 ani, locuiește în apartamentul fiicei sale din Lopătari, aflat la șase kilometri de Mânzălești. Fiica ei, Rica, are 80 de ani și reprezintă singurul copil al mamei. Ambele femei sunt văduve și beneficiază de pensii de urmaș: 1.800 lei pentru mamă și 1.200 lei pentru fiică.
„Mă mai vede plângând mamaie și îmi zice «Ce-ai de plângi? Eu am rămas vădană de la 50 de ani».
Tata lucra la pădure, a făcut stop cardiac și-a murit, a căzut pe-o parte, cu toporul în mână. Omul meu tot așa a murit, s-a ridicat de la masă, a ieșit afară. Din ușă mi-a zis «Ajută-mă», am dat să-l prind, am simțit cum i s-a muiat mâna. A căzut. 84 de ani avea. Mai mare cu șase ani ca mine. După, nu mai puteam să dorm, plângeam. Am chemat părintele acasă, a făcut o sfeștanie, m-am mai liniștit. Am cartea asta de rugăciuni, citesc în fiecare dimineață”, spune Rica. E o carte cu coperți negre și scris auriu, pusă pe o policioară, în bucătăria de vară.
Stana împarte biscuiții cu o găină roșcată, care se află în stadiu de recuperare.
„Am avut mai multe, s-au îmbolnăvit, nu știu de ce, câteva au trăit”
explică fata centenarei. Cocolina beneficiază de acest tratament preferențial, iar faptul că o face să râdă pe bătrână cu tupeul ei de a se urca pe scaun, după firimituri, adaugă farmecul situației.
„Mama a fost mereu așa, blândă, bună. A avut o viață grea, a muncit de copil”, iar Stana aprobă, „umblam cu capre, cu oi, pe coastele astea”. Muncă multă, mâncare puțină. „A ținut toate posturile, și lunea, miercurea, vinerea. Mânca murături cu mămăliguță sau cartofi „brânciți”, adică fierți, sfărâmați și prăjiți un pic în ulei.
„Lapte, brânză, ouă, fidea”, cam asta mănâncă acum Stana. „Carnea nu-i place. O alege din mâncare. Îi mai dau sărmăluță sau piftie și o alege. Dacă ar fi după ea, ar mânca numai bomboane și biscuiți”.
La fel ca Maria, Stana e măruntă de statură, slabă și cu trei rânduri de haine pe ea. Nici ea nu poartă ochelari. Dar, adaugă fata ei, acum mai mulți ani, a suferit un AVC și s-a ales cu un ochi și gura puțin strâmbate. Și-a revenit de atunci, însă au apărut alte necazuri. Protezele de la șold s-au învechit și împung prin piele, „o cam doare. Dar tensiunea e bună, inima e bună, aude, vede mai bine ca mine”, afirmă Rica.
Din când în când, Stana suferă de cefalee și recurge la un paracetamol.
„Și-i trece, îi trece și cu antinevralgic, dacă n-a apucat să se învețe corpul. Ea n-a știut de medicamente.”
În timp ce se afla în propria locuință, o casă generoasă, pregătea o gustare, savurând o ceșcuță de țuică, pentru a putea consuma mâncare.
Rica are obrazul întins și doar câteva încrețituri în colțul ochilor. E înaltă, solidă și, deși spune că are destule probleme de sănătate, nimic din înfățișarea ei nu rimează cu vârsta de 80 de ani. „E mai greu de trăit la țară decât la oraș. Dar n-aș pleca de aici. Am fost operată, am mai stat la fată, în apartament, dar n-aș putea să trăiesc acolo, e urât tare la bloc”.
Similar cu Mânzălești, orașul Lopătari a înregistrat o scădere a populației: în 2011, numărul de rezidenți
În 1947, anul marcat de foamete, Stana a adus pe lume fiica ei în sezonul estival, în lumina zilei.
„Apoi m-am dus în brazda cu ceapă și-am mâncat ceapă de-acolo”
Îi transmite această relatare. Și-aduce cu mai multă claritate amintirile din trecut decât cele din ziua precedentă.
După naștere, mama Stanei i-a făcut lăuzei un terci, iar moașa i-a adus un pahar de țuică. „De la ceapă, i-a dat laptele”. Înspre toamnă, Dimian, bărbatul Stanei, s-a dus în Vlașca și a dat fotele și cămășile din zestrea soției la schimb pentru cereale. Oamenii sporeau mălaiul cu făină amară din scoarță de gorun. Nevoia te învață. I-a învățat și pe orășeni, în pandemie, să coacă pâine.
O „zonă albastră” nu e raiul pe pământ. Dar chiar și așa, foarte grea, viața veche din Ținutul Buzăului avea ceva luminos și simplu ca un cerc, așa cum o povestesc cei care au trăit-o. Stana își amintește și de duminicile când mergeau cu toții la horă, la căminul cultural. Veneau lăutari, era dans. Cedează la insistențele găinii și îi dă ultima bucată din biscuitul din mână. Îl face fărâmițe și le pune pe scaun. Apucă pasărea cu amândouă mâinile și o ceartă „Fă, nebuno!”.
La ocazii, vin în vizită consilieri locali să-i dea diplome Stanei și s-o întrebe de sănătate. Nepoata din Buzău îi trimite, de mulți ani, „multivitamine care se pun în apă”. Iar nepotul stabilit în Franța contribuie cu banii pentru lemne.
COMENTARII / 0