Într-un eseu de opinie apărut astăzi pe HotNews, Andrei Avram, educator la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, unde inițial nu și-a imaginat că va avea ocazia să predea, relatează cum a devenit mai degrabă un birocrat decât un dascăl:
„Anul acesta m-am apropiat periculos de mult de portretul angajatului perfect.(…) Și totuși, mai puțin profesor decât în primul an”
Spune că a fost mai prezent ca niciodată, dar a uitat să fie profesor.
Citește șiCapsulă a timpului ascunsă 100+ ani găsită în Turnul Sfatului din Sibiu
Colegiul Național „Sfântul Sava” din București găzduiește un cadru didactic cu o experiență de 11 ani în predare, pe nume Andrei Avram.
Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro.
În concepția sa, rolul de profesor îndeamnă la o abordare mai profundă decât simpla executare a unor responsabilități prezentate într-o manieră formală.
În perioada recentă, mi-am onorat responsabilitățile profesionale cu aceeași diligență ca în trecut, însă paradoxul constă în faptul că am fost mai puțin implicat ca educator. Anul școlar care a trecut a reprezentat o perioadă în care am executat toate sarcinile, dar am avut o prezență mai scăzută în calitate de profesor. La o analiză superficială, această situație pare contradictorie. Oare este posibil ca o persoană din sistemul educațional să-și îndeplinească toate obligațiile și, cu toate acestea, să fie mai puțin profesor? Pentru cei care se concentrează exclusiv pe rezultate numerice și statistici, această dilemă poate părea nesemnificativă, o simplă discuție lipsită de conținut. Un salariat își respectă programul de lucru, îndeplinește sarcinile atribuite și primește o remunerație pentru această activitate.
În situația în care activitatea didactică s-ar limita la îndeplinirea unor sarcini prestabilite, probabil că înlocuirea cadrelor didactice cu sisteme automate ar fi o problemă de timp. Profesorii însă nu pot fi considerați simple resurse umane. În mod ideal, ar trebui să li se recunoască valoarea și importanța rolului pe care îl îndeplinesc. Atunci când activitatea de predare s-ar reduce la executarea unor sarcini dintr-un acord de muncă, probabil că numeroși educatori și-ar fi căutat de mult timp un alt loc de muncă, unde să li se aprecieze și să li se remunereze corespunzător eforturile.
Ființa unui profesor este profund legată de o relație strânsă cu tinerii în dezvoltare, mult dincolo de simpla îndeplinire a unor responsabilități exprimate într-o terminologie standardizată. Parteneriatul educațional se bazează în mare măsură pe interacțiunea cu elevii, care sunt adevărații beneficiari ai procesului de învățare. În acest context, sistemul de învățământ românesc se confruntă cu o problemă majoră: lipsa de considerație din partea decidenților atât pentru angajații din educație, cât și pentru elevi, care sunt principalii parteneri în procesul educațional.
Într-o confesiune recentă, un cadru didactic de la Colegiul „Sava” a făcut o declarație surprinzătoare:
„Mi-am îndeplinit sarcinile, am fost mai prezent ca niciodată, dar am uitat să fiu profesor”
Această afirmație a ridicat întrebări despre echilibrul dintre îndatoriri și rolul de educator.
Reflectând la traiectoria mea personală, anul curent mi-am permis să mă apropii considerabil de profilul unui angajat ideal. Mi-am onorat toate responsabilitățile, prezența mea a fost mai accentuată ca niciodată și, dacă voi reuși să îmi organizez corect dosarul profesional, sunt încrezător că, de această dată, cu sprijinul conducerii, voi avea oportunitatea de a obține râvnita gradație de merit, cu un scor pe care, recent, nu aș fi avut îndrăzneala să îl imaginez. Așadar, efortul meu a fost cel puțin la fel de intens ca în cei unsprezece ani anteriori de activitate didactică, însă, în mod paradoxal, am fost mai puțin profesor decât în primul an de activitate.
Anul școlar a debutat într-o atmosferă de neliniște și resemnare fără egal.
În urma unei experiențe care mi-a spulberat iluziile despre potențialul real al educației din România, m-am trezit simțind o senzație de ingenuitate și deșelăciune fără precedent. Acest sentiment mi-a devenit limpede după ce ani de zile am nutrit convingerea că sistemul educațional românesc avea șanse reale de reușită.
La începutul acestui an școlar, o stare de încredere m-a determinat să cred că efortul individual poate învinge obstacolele create de un sistem defectuos, însă această convingere s-a dovedit ulterior a fi o iluzie.
În timp ce lista emoțiilor afectate de gafele celor la putere ar putea fi nesfârșită, proprie mea conștientizare a greșelilor comise mă cântărește mai mult. Oricât de lent, dar într-un mod inexorabil, am devenit mai degrabă un birocrat decât să păstrez o altă identitate.
Se întâmplă adesea ca atunci când pășesc în sala de clasă, să am în minte intervalul de pauză.
Drumul spre instituția de învățământ unde lucrez acum mi se părea o povară, o senzație pe care o resimțeam puternic, având în vedere că anterior nu mi se păruse probabil să am oportunitatea de a preda acolo.
Mi-am dat seama că am lăsat deciziile celor de la putere să mă abată de la drumul meu, determinându-mă să neglijez astfel întâlnirile vitale cu elevii mei. Acesta a fost momentul de cumpănă.
Într-o perioadă în care trecutul a devenit o sursă de confort, mi-am dat seama că am neglijat momentul de față și perspectivele viitorului, fiind prins în gândirea că pe vremuri totul era mai bun.
Mi-am dat seama că am neglijat un aspect esențial: acela că rolul unui diriginte depășește cu mult sfera formalităților administrative. Am fost prins în rutina sarcinilor, dar am uitat că esența muncii mele era să fiu educator și să mă implic în viața elevilor mei.
Mi-am dat seama că am neglijat un aspect esențial al rolului meu.
COMENTARII / 0