Se creează un element div și se atribuie variabilei ad.
ad.id este setat la ‘AdSense’;
ad.className = ‘AdSense’;
Citește șiIlie Bolojan răspunde lui Sorin Grindeanu: cerere guvern PSD-PNL-UDMR
Acest fragment de cod atribuie proprietății display
ad.style.position = ‘absolute’;
ad.style.top = ‘-1px’;
Setarea proprietății height a obiectului ad la valoarea 1px.
document.body.appendChild(ad); {„section”:”article”,”identity”:”3902931″,”url”:”https://www.digi24.ro/stiri/externe/sua/atractia-fatala-a-americii-pentru-razboi-tentatia-in-care-cad-presedintii-sua-si-ciclul-care-trage-washingtonul-in-conflicte-3902931″,”fullCatPath”:”/stiri/externe/sua”}
Donald Trump a promovat un al doilea mandat prezidențial american bazându-se pe angajamentul de a pune capăt războaielor, nu de a iniția altele. În primul an de la revenirea sa, s-au observat semnale că ar putea să intervină radical în status quo-ul care a făcut ca Washington să se considere prea puternic. El a exercitat presiune asupra aliaților europeni ai Statelor Unite pentru a crește cheltuielile de apărare, a susținut negocieri de pace între Rusia și Ucraina și a urmărit o relaxare atentă cu China, fapt ce a diminuat tensiunile privind Taiwanul, conform unei analize de la Foreign Affairs.
googletag.cmd.push( function() { googletag.display(„div-gpt-ad-1534428397355-0”); }); Președinții SUA pot demara cu ușurință operațiuni militare.
Optsprezeche luni după evenimentul inițial, Statele Unite se află din nou în conflict în Orientul Mijlociu. În ciuda faptului că forțele armate americane au înregistrat câștiguri de natură tactică, Washington nu a realizat nicio victorie strategică de importanță; în anumite aspecte, Iranul deține acum o influență mai mare decât în februarie.
Cu toate acestea, Trump a evitat să facă compromisuri diplomatice. La fel ca inamicul său perceput, președintele american Barack Obama, Trump le-a promis americanilor că va scoate țara din „războaie veșnice” inutile din Orientul Mijlociu, dar apoi s-a dovedit incapabil să facă acest lucru. Însă faptul că Statele Unite s-au implicat din nou într-un conflict din Orientul Mijlociu este și mai surprinzător astăzi, pentru că, în ultimele două decenii, publicul american, precum și mulți lideri americani, au concluzionat cu fermitate că astfel de războaie sunt greșeli.
În esență, structurile și stimulentele trag Washingtonul înapoi, în mod repetat, în mlaștini evitabile. Pentru început, acțiunile militare sunt ușor de inițiat pentru președinții SUA. Din 1991, liderii americani au căpătat obiceiul de a desfășura forța pentru a asigura chiar și cele mai minore interese ale SUA. Costurile și riscurile pe termen scurt ale utilizării forței împotriva unui stat sau actor nestatal mai mic și îndepărtat par adesea mici – majoritatea americanilor își pot vedea de viața de zi cu zi fără să-și dea seama măcar că țara lor este în război – iar Congresul a devenit în mare măsură dispus să cedeze supravegherea sa constituțională. Dar ieșirea din astfel de conflicte este mult mai dificilă. Washingtonul este obișnuit să stabilească obiective maximaliste chiar și pentru războaie marginale, iar liderii americani ezită să oprească o intervenție fără a îndeplini obiectivele promise. În special dacă costurile continue ale unui conflict sunt relativ difuze, există puține stimulente pentru ca președinții să se confrunte cu acuzații de slăbiciune.
Cu toate acestea, cheltuielile aferente acestor operațiuni nu sunt insignifiante; ele rămân doar ascunse. Conflictele recurente amplifică datoria națională, epuizează Armata americană și creează costuri de oportunitate, redirecționând fondurile de la investițiile militare esențiale și de la prioritățile interne. Dorința simplă de a modifica obiceiul Statelor Unite de a se implica în război nu a reușit să producă schimbarea dorită. Pentru ca factorii de decizie din politica externă americană să întrerupă acest cerc, trebuie să exploreze modalități de a transforma utilizarea forței într-o opțiune mai dificilă și mai puțin atrăgătoare, subliniază Foreign Affairs.
Factori de stimulare păcăletoare
Strategia de Securitate Națională din 2025 a administrației Trump a rupt orice precedent. Majoritatea strategiilor de securitate națională umplu liste lungi de așa-numite interese vitale ale SUA printr-un proces interinstituțional care asigură că nicio problemă nu rămâne nemenționată. Documentul de anul trecut, în schimb, admitea că Statele Unite au un set de interese discrete, circumscrise, pe care factorii de decizie politică „trebuie să le evalueze, să le sorteze și să le prioritizeze”. Documentul susținea că „nu fiecare țară, regiune, problemă sau cauză – oricât de valoroasă ar fi – poate fi în centrul strategiei americane”. Și a continuat să sublinieze importanța emisferei vestice și a regiunii Indo-Pacific, concluzionând în același timp că „zilele în care Orientul Mijlociu domina politica externă americană, atât în planificarea pe termen lung, cât și în execuția zilnică, au apus, din fericire”.
În mare parte din primul an al celui de-al doilea mandat, Trump a aderat vag la această abordare declarată. Casa Albă a folosit forța militară în străinătate, angajându-se în campanii de atac asupra siturilor nucleare iraniene și a ambarcațiunilor din Caraibe, despre care se presupune că ar fi fost implicate în traficul de droguri. Dar Trump a presat, de asemenea, în mod agresiv, aliații din Europa și Asia să împartă povara apărării regiunilor lor și a acționat pentru a facilita discuțiile de pace atât în Gaza, cât și în Ucraina. Atacul americano-israelian din iunie 2025 asupra Iranului, așa-numitul război de 12 zile, a fost cel puțin scurt, iar obiectivul său specific. În mod similar, capturarea președintelui venezuelean Nicolás Maduro de către Forțele Speciale americane în ianuarie nu a încercat o schimbare completă a regimului. În schimb, Casa Albă a încheiat un acord cu vicepreședintele lui Maduro, Delcy Rodríguez, pentru a prelua puterea.
Însă succesele din Venezuela și din timpul războiului de 12 zile au întărit aripa neoconservatoare a Partidului Republican și au facilitat argumentarea intervențiilor ulterioare. La doar o lună după operațiunea din Venezuela, forțele americane au lansat Operațiunea Epic Fury, vizând infrastructura militară iraniană și ucigând lideri de rang înalt ai regimului; retorica inițială a administrației promitea deschis o schimbare de regim la Teheran. Șase luni mai târziu, daunele aduse capacităților militare ale Iranului au fost semnificative. Dar Statele Unite au cheltuit o mare parte din stocul lor de muniții de precizie și au suferit daune substanțiale la bazele regionale. Republica Islamică rămâne la putere și și-a extins capacitatea de a amenința transportul maritim prin Strâmtoarea Ormuz.
În parte, abandonarea de către administrația Trump a principiilor din propria sa Strategie de Securitate Națională a reflectat o divizare în cercurile politice republicane. Conservatorii mai tineri, adepți ai principiului „America First”, sunt sceptici față de războaiele de schimbare de regim și față de datoria Washingtonului de a ajuta Israelul mai presus de alți aliați. Însă tradiționaliștii care încă subscriu la o viziune din epoca lui George W. Bush, conform căreia Statele Unite erau un promotor al democratizării la nivel mondial, continuă să exercite influență. Războiul din Iran a fost prezentat pe scară largă ca o dovadă că susținătorii (precum secretarul de stat Marco Rubio și senatorul Lindsey Graham, acum decedat) au câștigat o bătălie internă în cadrul administrației împotriva unor persoane restrictive, precum vicepreședintele JD Vance.
Condiții structurale ample
Totuși, războiul din Iran nu poate fi atribuit exclusiv influenței unor personalități. Factori structurali mai largi împinge Statele Unite înapoi spre conflicte de marginalitate.
În primul rând, este vorba de ușurința absolută cu care președinții SUA pot recurge la forță. Constituția SUA acordă puterea de a declara război doar Congresului. Însă legislatorii nu au mai făcut acest lucru de la Al Doilea Război Mondial încoace, parțial pentru că războaiele ulterioare au fost mai mici și parțial pentru a evita riscul politic de a înregistra voturi pentru conflicte nepopulare. Congresul nu a emis o „autorizație de utilizare a forței militare” din 2002. Statele Unite mențin o armată activă extinsă, cu o rețea de baze răspândite pe tot globul și resurse pe care le poate desfășura în întreaga lume într-o perioadă relativ scurtă de timp. Și, în calitate de comandant suprem, președintele decide când și cum să o desfășoare. Fără controale reale asupra capacității președintelui de a face acest lucru după cum consideră de cuviință, este mult prea ușor să începi un război.
Mass-media americană, împreună cu rețelele extinse de aliați ai Statelor Unite, simplifică și mai mult situația. Comentatorii de la televiziunea prin cablu adoptă o poziție agresivă, la fel ca multe dintre publicațiile majore din Statele Unite. Publicații precum Fox News, CNN și The Wall Street Journal reacționează adesea cu entuziasm la debutul unui nou conflict și la imaginile dramatice asociate, însă își exprimă critica față de orice retragere a SUA. În același timp, aliații regionali oferă adesea stimulente pentru a promova implicarea SUA în conflictele lor și pentru a consolida legăturile politice care atrag atenția Washingtonului. Prezența bazelor americane în sau aproape de aceste țări amplifică această dinamică. În martie, de exemplu, Rubio a susținut că, din cauza faptului că un atac israelian iminent ar expune militarii americani deja staționați în Orientul Mijlociu la represalii, Washingtonul a fost nevoit să se alăture ț
În momentul în care conflictul devine o joacă
Miturile persistente despre conflictele trecute agravează problema, în special ideea că Armata americană a eșuat nu pentru că nu ar fi trebuit să înceapă un război sau pentru că obiectivele sale erau imposibil de atins, ci pentru că nu a adoptat tacticile corecte sau nu a alocat suficiente resurse. La mijlocul anilor 2010, de exemplu, republicanii au dat vina pe retragerea trupelor din Irak de către președintele Barack Obama pentru ascensiunea ulterioară a grupării Stat Islamic (cunoscută și sub numele de ISIS), nu pe invazia Irakului din 2003 în sine. În primele zile ale recentului conflict din Iran, Vance le-a declarat reporterilor că rămâne sceptic față de implicarea militară externă, dar are încredere că Trump „își va face treaba” pentru că este „mai inteligent” decât foștii președinți.
Statelor Unite și alianțele sale avansate, care încurajează președinții să inițieze conflicte, devin și obstacole în efortul de a ieși din ele. Triumful Războiului Rece a contribuit, de asemenea, la formarea unei culturi strategice în Washington, în care se consideră că stabilirea unor obiective mari, precum construirea unei națiuni sau schimbarea regimului, este atât posibilă, cât și dezirabilă. Totuși, nici măcar victoriile militare copleșitoare nu se transformă ușor în schimbări sociale și politice durabile. Liderii americani refuză prea adesea să accepte un succes parțial, transformând „perfect” în „dușman” al „binelui”.
Dezbaterile despre trimiterea de ajutoare către Ucraina după invazia Rusiei din 2022 sunt un exemplu excelent. Mulți membri ai establishmentului de politică externă de la Washington susțin că, deși ajutorul militar și economic al SUA a ajutat Ucraina să respingă atacul inițial al Rusiei și să creeze un impas, nu poate exista niciodată o soluție negociată. (De fapt, deși Rusia poate fi în cel mai bun caz un interlocutor reticent, procesul de pace a fost ratat din cauza unei gestionări defectuoase și a lipsei de expertiză din partea americană.)
În perioada care precedea Operațiunii Epic Fury, gândirea a fost redusă la alb‑negru. În realitate, administrația a exploatat atât presiunea economică, cât și amenințarea militară pentru a conduce negocieri serioase cu Iranul în vederea restrânge ambițiile nucleare. În scurt timp înainte de izbucnirea războiului, Iranul a propus să întrerupă îmbogățirea uraniului intern, să scoată din operare uraniul deja îmbogățit și să readucă inspectorii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Totuși, administrația nu a acceptat acest compromis și a decis să lupte pentru victoria absolută.
președinții sunt încurajați să se implice în numeroase războaie inutile, iar cel mai important factor structural al acestui comportament este faptul că cetățenii americani rămân surprinzător de deconectați de consecințele acestor intervenții.
Până acum, consecințele războiului din Iran au căzut în principal asupra statelor din Golf. Înființarea unei forțe formate exclusiv din voluntari în Statele Unite înseamnă că costul direct al războiului este resimțit de un segment mult mai mic și independent al populației SUA; cei care aleg să se înroleze sunt din ce în ce mai mult rudele veteranilor, mai degrabă decât o secțiune transversală largă a publicului american. Progresul tehnologic înseamnă că sunt necesari mai puțini soldați pentru a purta războaie la distanță. Pierderile suferite în Irak și Afganistan – aproximativ 7.000 de militari americani morți – sunt mici în comparație cu războaie precum cele din Coreea sau Vietnam. Membrii serviciilor americane și familiile acestora simt, fără îndoială, groază și anxietate, dar pentru majoritatea cetățenilor SUA, singurul preț vizibil al conflictului iranian, acum prelungit, este inflația, determinată de perturbările piețelor energetice.
Acest cost este real: se anticipează că creșterea PIB-ului Statelor Unite în 2026 va fi mai redusă decât prognozele din 2025, iar războiul a complicat pentru mulți americani accesul la bunurile de bază.
Costul vieții reprezintă motivul principal pentru care Trump încearcă să obțină o soluție negociată. În ciuda acestui context, este remarcabil faptul că Statele Unite au declanșat un război împotriva unei țări cu 93 de milioane de locuitori, au eliminat conducerea acesteia, au bombardat atât infrastructura militară, cât și cea civilă, și au contribuit la restrângerea celei mai importante căi navigabile mondiale pentru transportul de energie. Cel mai puternic efect asupra unui american obișnuit a constatat o creștere cu două puncte procentuale a inflației, ajungând la 4,8% în mai, pentru că începând de atunci a scăzut la 3,5%.
Separarea americanilor de conflictele susținute de Washington Post – IPSOS și dispersarea costurilor asociate contribuie la diminuarea dezamorsării din rândul opoziției politice. Potrivit unui sondaj realizat în iulie, războiul din Iran este la fel de nepopulare printre cetățenii americani ca și cel din Vietnam în al șaselea an, însă este puțin probabil ca oamenii să organizeze marșuri de stradă în legătură cu acest subiect prea curând.
googletag.cmd.push( function() { googletag.display(„div-gpt-ad-1534428473535-0”); });
COMENTARII / 0