În jumătatea lunii august, revista Political Communication a publicat studiul intitulat Affective Legitimacy and Digital Populism: Evidence from Romania’s Annulled Presidential Elections („Legitimitatea afectivă și populismul digital: dovezi din contextul anulării alegerilor prezidențiale din România”). Autorii, doi studenți români, Antonio Amuza și Vasile Dîncu, amândoi din cadrul Universității din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și Facultatea de Sociologie, examinează modul în care cetățenii români au evaluat legitimitatea hotărârii Curții Constituționale a României (CCR) de a anula primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024
În ultimele zile, odată cu introducerea „amendamentului Fritz”, s-au manifestat reacții vehemente împotriva hotărârilor Curții, inclusiv din partea celor care, în 2024, au susținut anularea alegerilor prezidențiale și acum vociferează împotriva „brutalului abuz de putere” al CCR.
Articolul analizat subliniază o diferență esențială între legalitate și legitimitate, indicând că o decizie poate fi susținută din punct de vedere juridic, însă poate fi respinsă de cetățeni dacă este percepută ca fiind nedreaptă.
Citește și„A mers prea departe”. Musk îi cântă în strună lui Trump, după ce președintele SUA a cerut plecarea lui Zelenski
Autorii adoptă o abordare combinată: (1) o cercetare efectuată de IRES în intervalul 17-20 decembrie 2024, peste două săptămâni de la decizia CCR, în care se evaluează percepția legitimității deciziei, exploatarea politică a TikTok, scăderea încrederii în
În scopul unei comunicări deschise către public, am avut o discuție cu Antonio Amuza, în cadrul căreia i-am pus câteva întrebări.
Antonio Amuza. Fotografia provine din arhiva Libertatea.
– În primul rând felicitări pentru articol. A publica în Political Communication este cu adevărat o performanță care merită apreciată la adevărata ei valoare. Pornind de la articol, puteți explica într-un limbaj simplu care sunt principalele concluzii? Ce este nou? Ce nu știam înainte și știm acum, odată cu acest articol?– Este o bucurie să discutăm rezultatele unei cercetări care a avut nevoie de aproape doi ani pentru a ajunge la forma aceasta, atât datorită rigorilor jurnalului și recomandărilor evaluatorilor, cât și pretenției noastre de a nu veni cu încă un articol despre populism într-o literatură deja foarte bogată.
Conceptul de legitimitate afectivă pe care îl abordăm este, în esență, foarte direct: în sfera politică, o hotărâre trebuie să fie nu doar legală sau procedurată corect, ci și să fie percepută de public ca fiind legitimă. În contextul anulării alegerilor, aproape două treimi dintre respondenți au considerat decizia CCR ca fiind ilegitimă. Însă aspectul care atrage cea mai mare atenție este de ce. Factori precum vârsta, nivelul de educație, genul sau locul de re
De aici vine și o concluzie care depășește cazul alegerilor din 2024. Există astăzi o tentație, inclusiv din partea statului, dar și a altor actori care revendică autoritate (experți, presă, platforme), de a răspunde dezinformării spunând, în esență: realitatea este una, iar noi vă spunem care este aceasta. Sigur că adevărul contează, că fake news-ul trebuie combătut și că avem nevoie de surse credibile. Cercetarea noastră arată chiar că încrederea în jurnaliști este asociată cu o probabilitate mai mică de delegitimare. Problema apare însă atunci când combaterea falsului se transformă în pretenția de a deține monopolul asupra adevărului. Într-un climat de neîncredere, simplul mesaj „credeți-ne pe noi, pentru că noi suntem autoritatea” poate produce exact efectul opus. Cei care se simt deja excluși sau suspicioși vor vedea asemenea instanțe tot mai degrabă ca pe niște arbitri orwellieni ai realității decât ca pe surse legitime de autoritate.
adevărul necesită nu doar autoritate, ci și încredere pentru a funcționa în spațiul public. Încrederea nu poate fi impusă prin decret. În contextul politic actual, nu e suficient să ai dreptate din punct de vedere procedural sau chiar factual; trebuie să înțelegi de ce o parte a publicului nu mai este dispusă să accepte că ai dreptate.
– Ce înseamnă „legitimitatea afectivă”?– Pentru mine, aceasta este o preocupare mai veche. Am început prin a studia autenticitatea politică la nivel doctoral și felul în care ajungem să percepem un actor drept autentic, deși politica presupune inevitabil construcție, strategie și performing. De acolo, întrebarea s-a extins firesc spre încredere, populism și, în cele din urmă, spre legitimitate. „Legitimitatea afectivă” încearcă să dea un fir comun unor teme de cercetare foarte bogate, dar care au fost adesea discutate separat. Este despre populism și despre motivele pentru care acesta continuă să funcționeze în democrații, în ciuda speranței că educația, accesul la informație sau consolidarea instituțiilor îl vor face să dispară. Este și o explicație sociologică despre felul în care construim împreună realitatea și despre rolul emoțiilor, identității și apartenenței în acest proces.
Fundamental, conceptul subliniază că autoritatea formală nu generează în mod automat legitimitate. O instituție poate dispune de dreptate juridică, un specialist poate de dreptate factuală, iar un reporter poate oferi informație corectă, dar totuși publicul poate să nu-i acorde credință. Între „este adevărat” și „eu accept că este adevărat” se desfășoară un proces social și afectiv.
– Cât de mult surprinde sondajul momentul de criză și cât de mult reflectă atitudini preexistente?– Cred că surprinde criza, dar criza mai degrabă activează decât creează aceste atitudini. Sondajele IRES, care trec constant proba realității, arată de multă vreme dezamăgirea față de establishment, neîncrederea în politicieni și percepția unei prese părtinitoare. Cei care descoperă astăzi dramatic prăbușirea încrederii sau nostalgia după comunism s-au apucat, poate, ceva mai recent de sondaje. Polarizarea pe care o vedem astăzi aproape în orice (ajungem să avem tabere până și la unt versus margarină) avea deja un teren fertil. Crizele activează aceste tabere, iar ulterior le pot și întreține.
– A fost decizia CCR corectă?– Mai interesant pentru mine este faptul că foarte mulți oameni nu au simțit că decizia le-a fost explicată și că le aparține, într-un fel, ca și cetățeni ai aceleiași democrații. Cred că aici apare o problemă mai largă de leadership. Trăim într-un spațiu public foarte birocratizat, anost, cu o comunicare instituțională care seamănă uneori cu informarea dintr-o sală de așteptare sau cu cea de pe peron. Într-un asemenea context, oamenii caută firesc figuri capabile să livreze emoție, sens și să însuflețească viața colectivă.
Astfel, consider că este esențial să acordăm atenție profundă dorinței de apartenență pe care liderii de acest tip reîncarcă. Pentru unii această tendință se manifestă ca suveranism, iar pentru alții reprezintă simpla continuare a unei nevoi personale de a fi recunoscut în cadrul unui colectiv, de a se reintegra în conceptul de „noi”. Noreena Hertz subliniază că ne aflăm într-o societate din ce în ce mai izolată. În cazul în care sistemul democratic nu mai reușește să genereze sentimentul de apartenență și de semnificație, nu ar trebui să fie surprinzător că indivizii caută alternative în afara acestuia sau aleg să se retragă complet, așa cum se eviden
– Cum distingem între o reacție afectivă și una rațională, argumentată?– Nu aș opune afectul raționalului. Suntem obișnuiți să privim lumea dihotomic, iar distincția dintre gândirea rapidă și gândirea lentă, foarte bine prezentată de Kahneman, este extrem de utilă pentru o anumită disecție psihologică. Pentru sociolog însă, lumea aceasta de laborator există doar acolo, în laborator. În viața socială intră simultan atât de multe variabile: experiențe, identități, apartenențe, încredere, educație, familie, grupuri, media, algoritmi, încât este foarte greu să spui: aici se termină rațiunea și începe afectul. Noi nu doar gândim și apoi simțim sau invers; interpretăm lumea socială cu toate acestea deodată. Tocmai de aceea, pentru mine, întrebarea interesantă nu este dacă o reacție este rațională sau afectivă, ci cum ajunge o anumită interpretare a realității să ni se pară atât de firească încât o numim rațională și dezvoltăm pretenția să fie răspunsul universal. Unde și de ce dispare punerea la îndoială?
COMENTARII / 0