De ce am pierdut: O înfrângere surprinzătoare

Într-un context în care exigența analitică este eclipsată de mituri reconfortante, sistemele politice se confruntă cu crize politice recurente care se transformă periodic în crize de guvernare, gestionate ulterior prin soluții și înțelegeri de moment, în locul unor strategii bazate pe idei concrete. Acest fenomen tinde să se dezvolte în mediile în care cunoștințele specializate sunt desconsiderate, unde discursul public este simplificat, iar dezacordul este perceput ca o formă de trădare, necesitând, în același timp, identificarea unor vinovați externi, în locul unei examinări obiective a situației, după cum afirmă Cristian Pîrvulescu, politolog, într-un articol publicat pe Hotnews în ziua de azi.

Marc Bloch își va găsi locul în Panthéon, onorat de o Franța republicană și democratică care îl va comemora alături de soția sa, Simonne Vidal. Această recunoaștere este acordată pentru curajul său de a crea o operă istorică singulară și pentru puterea și exemplul său de curaj civic. Marc Bloch va fi primul istoric de profesie care va fi onorat în acest panteon laic, după mai bine de optzeci de ani de la asasinarea sa de către Gestapo, alături de alți rezistenți, într-un eveniment care a avut loc la marginea unui drum. O ceremonie solonă și civilă, caracterizată prin prezența de coroane și discursuri, va avea loc în cadrul acestui omagiu. Însă, odată cu această consacrare oficială, există riscul ca Marc Bloch, un gânditor considerat incomod, să fie transformat într-o statuie comodă.

Moștenirea lui Bloch nu se reflectă în primul rând în contribuțiile sale ca medievist, care au adus o metodă și un cadru de analiză riguroase într-un domeniu anterior imprecis teoretic, și nici în faptul că a fondat revista Annales. Cartea sa scurtă, redactată în vara anului 1940, imediat după prăbușirea Franței, constituie o moștenire mai vie. Acest volum a fost îngropat în pământ pentru a evita confiscarea de către forțele germane și a fost publicat postum sub titlul L’Étrange Défaite.

Citește șiNicușor Dan a semnat decretul prin care Luca Niculescu este desemnat candidat la funcția de premier

–

În această lucrare, Bloch oferă o depoziție și ridică o întrebare care, citită în prezent, are implicații mai ample decât contextul său inițial din Franța anului 1940. Motivul pentru care această carte este reluată astăzi nu se datorează numai comemorării unui mare istoric francez, ci și faptului că diagnosticul său privind prăbușirea unei democrații pare surprinzător de familiar pentru Europa actuală, în anul 2026.

Un individ care servește drept martor ocular printr-un proces particular este menționat.

Ciudata înfrângere nu a fost concepută de Bloch ca o lucrare memorialistică. La doar câteva cuvinte de la începutul cărții, autorul precizează că micile întâmplări ale unui soldat au o importanță relativă. Din acest motiv, el abandonează tonul confesiv și optează pentru unul juridic, folosind termeni precum mărturie, depoziție și proces-verbal, abordând propria experiență ca un cercetător care aplică o metodă de investigare pentru a explica prăbușirea dramatică a Franței în junie 1940. Înainte de a descrie ceea ce a văzut, Bloch consideră necesar să explice cum a perceput acele evenimente, subliniind importanța statutului civil al unui martor. Aici, el aplică principiul criticii mărturiei, pe care îl va dezvolta ulterior în Apologie pour l’histoire (Pledoarie pentru istorie în română), tratatul său de metodologie istorică rămas neterminat. În această lucrare, Bloch afirmă că a mărturisi înseamnă a transmite o parte din adevăr, dar și a o supune îndoielii, iar documentele nu sunt niciodată date certe, ci vorbesc doar atunci când sunt interogate corespunzător.

În Pledoarie pentru istorie, Bloch scrie că a mărturisi înseamnă a transmite o parte de adevăr, dar și a o expune îndoielii, și că documentele nu sunt niciodată un „dat”, că acestea nu vorbesc decât atunci când știi să le interoghezi.

În Ciudata înfrângere, Bloch întoarce această metodă împotriva sa, prezentând propria poziție, competențe și limite, pentru a permite cititorului să evalueze informațiile prezentate. Cele două cărți, Ciudata înfrângere și Pledoaria, izvorăsc din aceeași experiență și întrebare, dar una reprezintă un tratat despre cum se evaluează o mărturie, iar cealaltă este o mărturie directă, la cald.

Bloch este autorul unor pagini care contribuie la valoarea de referință a acestei cărți în literatura antifascistă.

„Sunt evreu”

, afirmă el, însă utilizează această declarație într-un mod care dezamorsează orice tentativă de a o folosi împotriva sa, prin argumentele unui istoric.
El consideră că ideea de rasă pură este o absurditate și că nu ar trebui să se prevaleze de originea sa decât atunci când se confruntă cu prejudicii antisemite.
În acest context, Bloch preîntâmpină orice insultă, cum ar fi métèque sau venetic, și oferă un răspuns documentat:
străbunicul său a luptat ca soldat în armata Revoluției, tatăl său a participat la apărarea Strasbourgului în timpul asediului, iar familia sa a ales să părăsească Alsacia după anexarea acesteia în urma înfrângerii de la Sedan.
Franța, spune el, „din care unii ar fi gata să mă expulzeze astăzi și poate (cine știe?) vor reuși, va rămâne, orice s-ar întâmpla, patria din care nu mi-aș putea smulge inima.”
Cu o claritate remarcabilă, pe care puțini o posedau la acea vreme — și mulți nici astăzi nu o au — Bloch își imaginează propria condamnare ca o posibilitate, cu patru ani înainte ca aceasta să devină realitate.

În abordarea sa, Bloch nu a negat antisemitismul de stat, ci dimpotrivă, a accentuat importanța naționalității civice, considerând că aceasta îi conferă o legitimitate superioară în Franța, comparativ cu cei care încercau să-l excludă.

În urma unui proces de evaluare a strategiei, s-a ajuns la concluzia că pricinuirea unei înfrângeri poate fi considerată drept o consecință a unei anumite lipse de viziune și a unei anumite incapacități de a prevedea evoluțiile. Această concluzie a fost trasă în urma analizei factorilor care au contribuit la înfrângere.

În urma evenimentelor, urmează evaluarea, care se dovedește a fi deosebit de critică. Bloch analizează explicațiile oferite de generali, printre care sistemul parlamentar, pregătirea militarilor, colaborarea cu forțele engleze și existența unei posibile coloane a cincea, și subliniază modul în care aceștia își atribuie meritele și aruncă vina asupra tuturor, în afară de ei înșiși. El promovează ideea de răspundere, potrivit căreia un lider este responsabil pentru toate acțiunile întreprinse sub comanda sa, atât bune, cât și rele, indiferent dacă a luat sau nu deciziile respective. Acest concept, cunoscut în terminologia weberiană, reprezintă o etică a responsabilității care constituie fundamentul moral al întregii sale argumentații.

În analiza sa, Bloch prezintă o concluzie extrem de critică. Dezastrul din iunie 1940 a fost cauzat direct de ineficacitatea conducerii militare, și nu de insuficiența resurselor. Franța dispunea de tancuri, personal și resurse, însă a suferit din cauza unei scleroze a capacității de gândire, care a dus la ciocnirea unei armate pregătite pentru primul război mondial cu un adversar care se adaptase la progresele tehnice și strategice din 1940. Conducerea militară franceză nu a fost rău intenționată, ci pur și simplu incapabilă să înțeleagă importanța vitezei, mobilității și surprizei, deoarece era condiționată de o doctrină pe care o considera a fi realitate.

Potrivit analizei lui Bloch, cultura franceză este caracterizată printr-un fenomen interesant, pe care el îl descrie ca cultul aparențelor convenabile (le culte du convenu), ce implică tendința presei și a mediului academic de a limita criticile fundamentale la adresa comandamentului militar, în scopul de a menține încrederea națiunii. Însă, după cum subliniază Bloch, rezultatul a fost exact opusul, deoarece aceste eforturi de a manipula opinia publică au generat iritare în rândul celor care erau obligați să execute ordinele. Bloch identifică, de asemenea, o lege istorică mai profundă, care conduce la îndepărtarea generalilor victorioși de la putere și la încredințarea acesteia celor care au suferit înfrângeri. Această lege poate fi observată în cazul Mac-Mahon în Franța, după bătălia de la Sedan, Hindenburg în Germania, după înfrângerea din 1918, Horthy în Ungaria, după Tratatul de la Trianon, și Antonescu, care a preluat puterea în România, după pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, a Ardealului de Nord și a Cadrilaterului în anul 1940. În Franța, acest fenomen s-a repetat odată cu instalarea lui Pétain, după Armistițiul din 1940.

Se pare că Bloch a fost citit anterior în Eco.

Umberto Eco a explorat în eseul său Fascismul etern caracteristicile unui fenomen pe care el îl numește Ur-Fascism, un model care, avertizează el, poate reapărea sub cele mai inocente deghizări. În lucrarea sa din 1940, un istoric care a fost membru al Rezistenței și care a fost asasinat în 1944, se face o conexiune cu reflecțiile lui Eco din 1995.

„sub cele mai inocente deghizări”

, afirmă Eco. Printre cele paisprezece trăsături identificate de Eco se numără cultul acțiunii pentru acțiune, neîncrederea în lumea intelectuală și dezacordul tratat ca trădare, precum și limba săracă, cunoscută și sub numele de „limba de lemn”, care are scopul de a restricționa instrumentele gândirii complexe, toate acestea fiind văzute de fascism ca surse de slăbiciune și dezagregare națională. În esență, fascismul prosperă în mediile unde capacitatea critică se atrofiază.

O suprapunere îngrijorătoare a fost observată între cele două diagnoze. Bloch descrie la învinși o stare de scleroză caracterizată prin conformism, o obsesie pentru aparențe convenabile și o suspiciune profundă față de orice inițiativă. Această patologie cognitivă este similară cu cea pe care Eco o asociază fasciștilor. Din această constatare rezultă o concluzie care nu a fost enunțată în mod explicit de nici unul dintre acești doi: și anume că antiintelectualismul reprezintă o condiție esențială pentru instaurarea unui regim autoritar, și nu doar o trăsătură oarecare a acestuia. O societate democratică care permite degradarea instituțiilor sale intelectuale riscă să creeze un vid în care autoritarismul poate să se dezvolte. Bloch a fost martorul direct al acestui fenomen de vid interior, fiind parte a grupului care ar fi trebuit să ofere rezistență. Ulterior, Eco a explicat cum acest spațiu lăsat liber a fost ulterior ocupat.

Abordările celor doi autori se completează reciproc datorită perspectivelor diferite din care privesc fenomenul. Lista elaborată de Eco servește drept instrument de identificare a fascismului, însă nu explică procesul prin care o societate ajunge să-l adopte. În cazul în care este aplicată în mod mecanic, această listă de caracteristici poate fi utilizată de fiecare tabără drept instrument de etichetare a adversarilor.

Depoziția lui Bloch

oferă tocmai ceea ce lipsește abordării lui Eco, și anume succesiunea temporală de decizii și renunțări care conduc la colapsul unei instituții. În timp ce Eco propune regulile de bază care permit recunoașterea fascismului sub diferite forme, Bloch explică modalitatea concretă în care acest fenomen se manifestă într-un anumit context. Astfel, unul dintre autori explică de ce fascismul reapare în mod repetat, în timp ce celălalt descrie cum reușește să se impună atunci când are succes.

În acest fel, se clarifică presupusa antinomie dintre fascismul ca stare permanentă și fascismul ca fenomen izolat. Rezolvarea acestei dileme false stă în înțelegerea că tendința antiintelelectuală, necesitatea de mituri și frica de diversitate sunt prezente în orice societate. Abia atunci când mecanismele cognitive ale unei societăți se deteriorează suficient de mult pentru a nu mai putea furniza o opoziție eficientă, aceste latențe se transformă în forțe active. În timp ce Eco se axează pe descrierea acestei stări permanente de latență, Bloch analizează pragul critic care conduce la actualizarea acestor tendințe.

În acest moment și loc prezent, are loc un anumit eveniment.

Nu sunt necesare comparații artificiale pentru a sesiza motivul pentru care cele două studii, unul semnat de Bloch și celălalt de Eco, Eco fiind cel de acum trei decenii, ne privesc în mod direct. Bloch și Eco au emis deja avertismentele lor, Eco fiind cel care ne-a pus în gardă împotriva reprezentărilor liniștitoare care induc ideea că democrația posedă o reziliență inerentă. Semnele unei degradări a mecanismelor noastre cognitive sunt deja vizibile cu ochiul liber.

Bloch și Eco au descris un cadru în care clasele politice favorizează narațiuni reconfortante în detrimentul examinărilor detaliate și incomode. Acest mediu politic este caracterizat prin crize politice cronice care se transformă în crize de guvernare, gestionate prin soluții și înțelegeri de moment, mai degrabă decât prin concepte bine fundamentate. În acest context, coexistă o structură instituțională în care procedurile înlocuiesc viziunea. Pe acest teren,

disprețul față de expertiză, simplificarea limbajului public, transformarea dezacordului în trădare și nevoia unui vinovat extern

țin loc de analiză clară, potrivit descrierii lui Bloch și Eco. Faptul că nu se referă la o ideologie specifică, ci mai degrabă la procesul prin care instituțiile unei societăți își pierd capacitatea de a distinge între evaluări obiective și opinii preconcepute, respectiv între cunoaștere specializată și lozinci.

Se înregistrează un pericol adiacent, semnalat chiar de familia sa, care a solicitat ca reprezentanții extremei drepte să fie excluși de la ceremonia de panteonizare. Blocarea acestui risc nu se datorează atât cenzurii, cât mai degrabă aproprierii necritice. O personalitate precum Bloch — un erou național, ofițer onorat, care și-a dat viața pentru Franța — poate fi ușor revendicată de oricine, cu condiția de a omite ceea ce a reprezentat cu adevărat: un evreu supus persecuțiilor, un intelectual cu viziuni cosmopolite, un adversar convins al oricărui „idiom rudimentar”. Deși calitatea de patriot îi este recunoscută, celelalte aspecte ale personalității sale sunt estompate prin omiterea selectivă a informației. Paradoxal, omagiul oficial poate deveni astfel un instrument extrem de eficace pentru uitare.

Marc Bloch este cel mai bine omagiat nu printr-o coroană, ci printr-o lectură aprofundată. O ironie deosebită se desprinde de aici: lucrarea sa fundamentală, L’Étrange Défaite, care are o relevanță deosebită în prezent, rămâne încă necunoscută cititorilor români. În schimb, avem acces la alte lucrări ale sale, precum Regii taumaturgi, Societatea feudală și Pledoaria pentru istorie, dar îi lipsește tocmai acea carte care analizează modul în care o societate, dotată cu toate mijloacele necesare pentru a rezista, ajunge să își alegă înfrângerea. Bloch a descris această condamnare ca o ipoteză și a devenit victimă a exact aceluiași fenomen pe care îl diagnosticase. Într-o notă optimistă, Eco a transformat vigilența într-o datorie. Lectura paralelă a celor doi autori ne oferă atât speranță, cât și o perspectivă asupra costului acestei speranțe. Recunoașterea răului nu este o poziție intelectuală confortabilă și uneori poate avea consecințe nefaste. Lista lui Eco ne învață să recunoaștem aceste situații, în timp ce mărturia lui Bloch ne demonstrează importanța rezistenței atunci când recunoașterea vine prea târziu.

În opinia lui Bloch, Franța a suferit o înfrângere care nu poate fi atribuită superiorității adversarului, ci mai degrabă lipsei de capacitate a instituțiilor franceze de a asimila cunoștințe noi.

În acest sens, L’Étrange Défaite nu este doar o carte despre 1940, ci despre orice democrație care confundă experiența cu adevărul, rutina cu luciditatea și memoria cu învățarea.

Astfel, lucrarea sa reprezintă o analiză pertinentă a modului în care democrațiile pot învăța din experiențele trecutului.

Articolul inițial a fost publicat pe Contributors și prezintă o analiză a subiectului în cauză.