Așteptăm învestirea unui guvern și numirea unui ministru al energiei profesionist, care să aibă puteri depline în luarea deciziilor și capacitatea de a susține în fața Parlamentului direcția pe care trebuie să o urmeze sectorul energetic românesc. Formulez ideile de mai jos pe baza unei expertize acumulate în peste 19 ani de studiu, materializată în patru cărți publicate, numeroase articole în reviste academice și câteva sute de analize apărute în presa românească.
Problema României nu este doar lipsa unor centrale. În cea de-a treia carte a mea, „Geopolitică și securitate energetică” (2024), am dedicat un capitol acestei teme, intitulat explicit: „E necesară o nouă arhitectură a sistemului energetic național!” (SEN). Nu este o metaforă. Definesc arhitectura SEN ca fiind ansamblul producției și transportului de energie electrică, integrat cu producția și transportul energiei termice, extracția și transportul gazelor naturale și producția de produse petroliere.
În această analiză se evidențiază problema de bază: România dispune de un sistem energetic proiectat pentru o geografie economică ce nu mai există. Capacitățile semnificative se concentrează în sud și în Dobrogea, iar energia trebuie să fie trasă către zonele deficitare, în special Moldova și Transilvania.
Citește șiMEDIAFAX 35. 2016 – Alegerile locale și parlamentare redesenează harta politică. PSD câștigă ambele scrutine, iar presa preia rezultatele Mediafax
Proiectarea noii arhitecturi nu trebuie să pornească de la tehnologie, ci de la cerințele de consum. Cu alte cuvinte, întrebarea corectă nu este „Ce centrală mai construim?”, ci „Cum trebuie să arate SEN rezilient astfel încât producția, consumul, transportul, stocarea să fie pe deplin compatibile?”.
Prima schimbare pe care o propun este trecerea de la un sistem rigid centralizat la un model distribuit teritorial, adaptat direct la cererea de consum.
Am observat încă din 2024 că România are zone cu un excedent masiv de energie și, în paralel, zone afectate de sărăcie energetică. Amplasarea capacităților de producție pur și simplu nu mai corespunde geografiei consumului. De aici derivă o idee esențială: producția trebuie adusă cât mai aproape de consumator. Trebuie să trecem treptat de la modelul depășit „centrală mare – rețea lungă de transport – consumator aflat la sute de kilometri” la o arhitectură modernă: resurse locale – producție și stocare locală / regională – consum local și interconectare cu sistemul energetic național (SEN).
Structura de infrastructură trebuie reconfigurată pentru a asigura autosuficienței locale, astfel încât, în situații de criză, utilizatorii casnici și cei industriali să poată fi aprovizionați în cea mai mare măsură posibilă din sursele din apropiere.
Din această idee se extrage noțiunea de „autonomie energetică locală / regională”. Nu este vorba de autarhie și nu afirm că fiecare județ ar trebui să se transforme într-o unitate izolată. Opinia mea este că un sistem național rezilient nu poate se baza exclusiv pe transferuri la distanțe lungi. Situația recentă, caracterizată printr-un deficit de producție internă și o dependență de importuri, eviden
În plus, în cazul unui atac cinetic sau hibrid, al unui blackout, al unei secete severe sau al unei avarii majore de rețea, noul model oferă un avantaj critic: crearea de „insule energetice” capabile să funcționeze independent și să asigure continuitatea alimentării.
A doua schimbare esențială pe care o propun este renunțarea la raportarea la „megawați instalați” în favoarea orientării către „megawați disponibili / fermi / dispecerizabili”.
În 2021, în lucrarea mea intitulată „Energia – o problemă de securitate națională”, evidențiez că scăderea producției de energie de securitate nu este compensată de noi surse la fel de sigure. Concluzia respectivă, sumbră, însă realistă, susținea că România ar putea ajunge în condiția de a nu reuși să producă și nici să importe energie adecvată în timpul unui frig intens. Astăzi, această situație se confirmă și în contextul secetei endemice. Din păcate, scenariul s-a materializat: sâmbătă, 3 octombrie 2026
În anul 2024 am precisat cu mai multă claritate această problemă: putem instala un număr nelimitat de parcuri eoliene și fotovoltaice, însă acestea nu asigură producția de energie în condițiile în care fără vânt, nu există soare sau debitul râurilor scade. În data de 3 octombrie, sâmbătă, am avut o demonstrație concretă: în absența vântului, seara am fost nevoiți să importăm energie la capacitatea maximă a rețelei.
În ultima lucrare pe care am publicat-o, „Noua (dez)Ordine Energetică” (2026), am examinat în profunzime semnificația factorului de capacitate al diverselor tehnologii, distincția dintre un megawatt teoretic și unul real, dispecerizabil, precum și cheltuielile colosale pe care intermitența le impune rețelei prin stocare și servicii de echilibrare.
Rezultatele obținute din analiză sunt convingătoare. Pentru a asigura un flux de 1 MW stabil (energie sigură, disponibilă la oră fixă), este necesar să dispusim de:
Aceste valori modifică în mod semnificativ ecuația. Proiectarea noii structuri energetice nu se bazează pe megawații nominali, ci pe megawații fermi, pe energia dispecerizabilă, pe capacitatea de flexibilitate a rețelelor și pe serviciile de sistem.
A treia schimbare fundamentală se desprinde dintr-un simplu adevăr: nu reprezintă problema sursele de energie regenerabilă, ci modul în care acestea sunt integrate în infrastructura învechită.
În acest context apare o diferențiere evidentă. Nu se poate susține restrângerea energie eoliene sau fotovoltaice în niciun caz. Totuși, injectarea masivă a energiei intermitente într-un sistem gândit pentru centrale mari și stabile nu este posibilă fără o reconstrucție simultană a rețelelor ce trebuie să o accepte. Rețelele tradiționale au fost concepute pentru un flux unidirecțional: de la producătorul centralizat la consumator. În prezent, prosumatorii și parcurile regenerabile generează fluxuri de energie în ambele direcții, descentralizate și variabile.
Efectul este inevitabil: regenerabilele care nu dispun de rețele adaptate, de stocare bine calculată și de flexibilitate, determină în mod direct congestii în rețea și generează costuri uriașe de echilibrare.
Prin urmare, în cadrul noii structuri energetice, resursele regenerabile nu pot fi considerate independent: acestea trebuie să includă capacități de stocare, rețele inteligente și metode riguroase de echilibrare.
patra modificare pe care o propun este includerea stocării ca element structural esential al Sistemului Energetic Național.
Motivul este clar pentru orice expert: surplusul de energie obținut în perioadele de vârf din fotovoltaic sau eolian nu poate fi păstrat fără a fi acumulat prin pompare sau stocare în baterii. Problema majoră constă în faptul că SEN, proiectat în anii ’60 pentru un tip diferit de producție – consum, nu este pregătit să integreze stocarea la scară largă. Prin urmare, stocarea nu reprezintă doar un accesoriu tehnologic, ci o infrastructură energetică fundamentală, la fel de esențial
Așa cum știu cei care îmi urmăresc analizele, privesc cu mult scepticism direcția oficială stabilită la nivelul UE sau prevederile din Strategia Energetică 2025–2035. Aceste documente abordează complet inadecvat și superficial conceptele de stocare în baterii, hidrocentrale cu pompaj, flexibilitate și capacități de rezervă, tratându-le ca pe niște bifări birocratice, nu ca pe o reformă structurală a sistemului.
A cincea schimbare esențială pe care o susțin este simplă: producția de energie electrică și cea de energie termică trebuie gândite împreună, nu în paralel.
Sistemul Energetic Național nu este doar un sistem electric. De ani de zile arăt că producția de energie electrică trebuie integrată cu cea termică și susțin revitalizarea sistemelor centralizate de încălzire (SACET). Avem nevoie de capacități de cogenerare de nouă generație și de refacerea rețelelor de termoficare. Să nu uităm un lucru esențial: SACET-urile furnizează simultan energie electrică, energie termică și, extrem de important, flexibilitate energetică locală – o resursă despre care aproape că nu se vorbește. Dar mai trebuie adăugate și noi tehnologii. Toată lumea știe ca e mai ușor să transporți energia electrică decît energia termică, și când spun asta mă gandesc la pompele de căldură.
Motivul principal este că reorganizarea SEN rămâne incompletă fără modernizarea sistemului de încălzire urbană. În orașele mari – București, Cluj, Iași, Constanța, Oradea și Timișoara – interdependența dintre energia electrică și necesitatea de căldură și apă caldă nu poate fi separată. În esență, ne referim la aceeași rețea energetică analizată din două perspective diferite.
În cea de-a șasea modificare pe care o propun, se evidențiază o lecție esențială: SEN trebuie să fie redundant și rezilient, nu doar eficient pe hârtie.
Ucraina a evidențiat clar cum conflictul militar influențează modul în care trebuie să planificăm securitatea energetică. România prezintă un sistem foarte asemănător cu cel ucrainean: ambele se construiesc pe baza unor centrale mari concentrate în câteva regiuni și pe rețele lungi de transport care aduc energia pe distanțe de sute de kilometri. Lecția dramatică din ultimii ani spune că acest tip de aranjament este extrem de vulnerabil atunci când nodurile critice sunt atacate, fie militar, fie cibernetic.
Din această perspectivă apare o transformare conceptuală semnificativă: eficiența economică nu mai reprezintă singurul scop. Noul sistem energetic trebuie să fie distribuit, redundant, bine legată și să poată opera în mod izolat, autonom, atunci când este necesar. În situația de astăzi, mai clar ca niciodată devine evident că rețeaua energetică trebuie să fie asigurată împotriva amenințărilor cibernetice și geopolitice prin măsuri de redundanță, evaluări riguroase de securitate și conexiuni solide.
A șaptea schimbare pe care o propun este reconstrucția pieței de energie în paralel cu cea a infrastructurii.
Am demonstrat de mai multe ori că fragmentarea producției naționale în firme mono‑combustibil a constituït o erare strategică majoră. Consecințele nu se limitează la nivel managerial, ci afectează în mod semnificativ piața. Fiecare tehnologie joacă un rol distinct în rețea, dispune de un factor de capacitate unic, are timpi de pornire variați și prezintă structuri de costuri ( CAPEX și OPEX ) complet necomparabile.
Din acest motiv, conceptul tradițional al „ordinii de merit” (Merit Order) rămâne incomplet și păcălește: nu poate evalua în mod izolat valoarea reală a unei centrale pentru sistem. În termeni simpli, un MW de energie nucleară, pe gaz sau hidro nu este egal cu un MW de eoliană sau fotovoltaică, chiar dacă la final ambii produc MWh. Primele oferă energie fermă și stabilitate rețelei, în timp ce ultimele furnizează energie fluctuantă. Piața trebuie să înceapă să remunereze și să valorifice diferențiat această energie fermă.
Este esențial să examinăm în prealabil structura nouă a SEN înainte de a determina „mixul energetic”.
Nu este de discutat că energia nucleară va constitui coloana vertebrală a noii structuri energetice. Se referă la ambele tipuri: reactoarele mari, care oferă energie constantă, și SMR-urile, care prezintă o flexibilitate asemănătoare cu cea a noilor centrale pe gaz. Secțiunea hidro va continua să mențină echilibrul sistemului, iar eolianul și energia solară, obligatoriu însoțite de sisteme de stocare, vor suplimenta consumul și vor reduce costurile.
Mai mult, este esențial să nu uităm alte surse regenerabile, de o valoare foarte mare, dar insuficient exploatate: biomasa, agro-biomasa și deșeurile municipale solide.
Reconfigurarea infrastructurii fizice trebuie să fie însoțită obligatoriu de o reformă a pieței de energie. Structura curentă a lanțului comercial a evidențiat, de-a lungul multor ani, limitări, generând aberații tarifare și distorsiuni majore de preț.
Motivul principal este de tip conceptual: chiar dacă energia electrică se exprimă uniform în MWh, fiecare unitate de MWh conține o variabilă distinctă de securitate, pe care structura curentă a pieței nu o poate măsura sau integra în preț. În plus, piața internă este conectată la rețelele europene integrate și contribuie activ la echilibrarea fizică a sistemului regional, însă mecanismele comerciale existente omite în mod constant un factor esențial: Security of Supply.
O piață funcțională nu poate tranzacționa doar cantități brute de energie, ci trebuie să remunereze și atributul de securitate, fermitate și reziliență pe care anumite tehnologii le furnizează sistemului.
guvernanța corporativă constituie un element esențial, însă, din păcate, este subestimată în discursul public. După cum am susținut în diverse studii axate pe acest domeniu, slăbiciunea nu constă exclusiv în procedura de alegere a managerilor și directorilor, ci și în filosofia care stă la baza cadrului normativ actual al firmelor publice. În forma sa curentă, legea riscă să întărească un mecanism prin care gestionarea companiilor de stat devine un teritoriu autoreferențial, izolat de performanța economică concretă a întreprinderilor și de interesul strategic al acționarului majoritar – statul român și, implicit, cetățeanul plătitor de taxe.
După informațiile oficiale, România are în prezent 1.339 de întreprinderi publice sub supravegherea AMEPIP, dintre acestea 146 la nivel central și 1.193 la nivel local.
Principala problemă constă în dezechilibrul structural al finanțelor: pe măsură
Tranziția energetică a României nu poate fi redusă la o simplă acumulare de megawați pe hârtie sau la adoptarea mecanică a unor ținte birocratice, ci necesită o reconstrucție din temelii a întregii arhitecturi a Sistemului Energetic Național. Trecerea la o producție distribuită teritorial, prioritizarea energiei ferme și dispecerizabile în detrimentul intermitenței neacoperite, precum și integrarea obligatorie a stocării ca infrastructură de bază reprezintă singurele garanții pentru reziliența națională. În fața riscurilor hibride, climatice și geopolitice tot mai acute, eficiența economică pe termen scurt trebuie să cedeze locul redundanței sistemice, iar cuplarea producției electrice cu sectorul termoenergetic urban devine o condiție obligatorie pentru securitatea marilor aglomerări urbane.
Schimbarea de paradigmă nu poate avea loc fără o reformă simultană și îndrăzneață a sistemului de piață și a guvernanței corporative. Atâta timp cât modelul de afaceri va neglija factorul de securitate al MWh și va considera energia stabilă și cea intermitentă ca fiind identice, piața va produce în continuare dezechilibre tarifare nejustificate. În același sens, ieșirea din criza energetică solicită o guvernanță autentică a firmelor de stat, desprinsă de administrația autoreferențială și ancorată exclusiv pe performanța economică și pe responsabilitatea față de contribuabili. România solicită cu urgenta un ministru și o perspectivă care să prioritizeze
COMENTARII / 0