Eroarea strategică a lui Nicușor Dan în lungă criză guvernamentală

România a intrat, odată cu votarea moţiunii de cenzură din mai 2026, în cea mai îndelungată perioadă de criză guvernamentală din istoria sa. Preşedintele nu poate fi un simplu martor ce consemnează discuţii ce nu duc nicăieri, scrie unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali români, profesorul Ioan Stanomir, într-un articol de opinie publicat de HotNews. 

În prezent, perspectiva unui pact ce ar da naștere unei noi coaliții devine tot mai greu de conceput, în timp ce apelul la alegeri anticipate rămâne, încă, doar o potențialitate.

Cabinetul demis, cu puteri restrânse, conduce un stat al cărui arsenal de creativitate politică și de eficiență guvernamentală este mai redus ca niciodată.

Citește șiMinistrul Energiei şi ambasadorul SUA în România au discutat despre Unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă şi proiectul SMR de la Doiceşti

În esență, criza prezentă nu reprezintă decât o fază a unei probleme mai adânci, care își are rădăcinile în anularea alegerilor prezidențiale din finalul anului 2024. După peste un an și jumătate și după scrutinurile parlamentare și prezidențiale, sistemul democratic al țării noastre rămâne, în continuare, marcat de umbrele unui eveniment grav în memoria colectivă. Lipsa de reabilitare a unui climat de încredere civică constituie motivul principal al impasului în care România se află.

„Preşedintele nu poate ceda partidelor prerogative care îi sunt acordate doar lui”

În semn de simbolism, acest impas instituțional se aliniază cu un moment distinct în istoria noastră postcomunistă. Prezența unui președinte independent la Cotroceni și fragmentarea parlamentară constituie fundalul în care se desfășoară criza actuală. Aceste două realități creează un peisaj fără precedent în anii recenti.

Președintele își asumă un rol esențial, mai ales în această perioadă marcată de schimbări bruște și de intensificare a discursurilor. El nu poate fi doar un spectator pasiv care înregistrează conversații fără rezultat. În plus, el nu poate transfera responsabilitatea de a găsi o soluție pentru numirea unui nou premier către altcineva.

Obligația de a acționa a președintelui nu poate fi negociată: caracterul instituției se formează prin raportarea la prerogativele pe care președintele trebuie să le exercite. Încercările eșuate până în prezent par să-l conducă pe șeful de stat către o formă de inactivitate care îi pune în pericol funcția constituțională.

Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât ordinea noastră juridică îi conferă preşedintelui capacitatea de a interveni în asemenea momente. Şeful de stat singur decide nominalizarea la poziţia de premier şi doar şeful de stat poate iniţia procedura ce duce la dizolvarea Camerelor. Nu se află nimic în legea fundamentală care să îl oblige pe preşedinte să convoace un nou scrutin după cel puţin două tentative ratate de învestire, dar alegerile înainte de termen pot deveni instrumentul de negociere destinat să crească potenţialul de coaliţie.

Așadar, nu sunt partidele care trebuie să identifice majoritatea parlamentară, ci personalitatea pe care Președintele o desemnează. Președintele nu poate ceda partidelor prerogativele exclusive acordate doar lui. Fragmentarea din Parlament impune exercitarea competențelor care îi revin.

„O eroare strategică” a lui Nicușor Dan

Trecerea de la intervenția intempestivă în afacerile PNL, prin numirea lui Adrian Veştea, la starea de pasivitate prezentă reprezintă o greșeală strategică. Un lider de stat nu poate să se izoleze, intenționat, sperând că o criză va găsi soluție doar prin negocieri fără rezultat între partide.

În prezent, limitele statutului de președinte independent devin evidente: neexistenta unei relații stabile cu partidele politice constituie una dintre motivele eșecurilor liderului de stat.

Biroul de conducere demis, care se ocupă de activitățile curente, se află în fața unor riscuri pe care nu le poate administra.

Evocarea scenariului constituirii unor guverne efemere, lipsite de sprijin efectiv, reprezintă maniera de a nega realitatea unei crize de adâncime. România poate evita alegerile înainte de termen, dar este captiva unui context de instabilitate endemică.

Aspecte care nu pot fi neglijate: stabilizarea AUR

În scenariul actual al Camerei, situația poate fi similară și ulterior alegerilor anticipate: AUR ar putea înlocui, eventual,

Nu mai poate fi ignorată apariția unei diviziuni tripartite în Parlament. Anterioarele fricțiuni nu mai au relevanță, iar consolidarea AUR este o realitate electorală.

Criza actuală nu se poate considera un simplu episod trecător. Ea reprezintă o hârtie de turnesol ce scoate la iveală lacunele adânci ale democrației noastre. De la reticențele prezidențiale, la fragmentarea parlamentară și la deriva ideologică, toate aceste elemente contribuie la formarea unui impas dramatic.

Orice cale ce vizează a crea un viitor pentru poporul nostru se reduce la libertate și la statul de drept. Lăsarea în pasivitate reprezintă un pas suplimentar către retragerea principiilor constituționale: o fermitate inspirată trebuie să aducă speranță, pentru a învinge tentația anxietății colective. O politică centrată pe oameni este drumul pe care trebuie să îl urmeze, pentru a face față neliniștei și dezorientării.

Publicația de opinie a fost inițial lansată pe Contributors.ro.