Generalul maior Adrian Ciolponea, care abia a intrat în rezervă după ce, la 1 august, și-a încheiat mandatul de reprezentant al Comandamentului Aliat de Transformare al NATO – unitatea strategică NATO ce se ocupă cu dezvoltarea capacităților de luptă – a detaliat pe larg cât de complicată este situația dronelor rusești care pătrund tot mai frecvent în zonele aeriene și maritime ale României.
Libertatea: În ce mod percepeți creșterea frecvenței incursiunilor dronele rusești în zonele aeriene și maritime ale României?
General maior A. Ciolponea: Incursiunile dronelor în spațiul național reprezintă o problemă de securitate complexă, a cărei evoluție este determinată de suprapunerea mai multor factori operaționali și strategici. În consecință, răspunsul nu poate fi limitat la interceptarea punctuală a unor platforme aeriene sau maritime, ci trebuie conceput ca un sistem național integrat de detectare, identificare, evaluare, protecție și neutralizare a amenințărilor cu drone.
Citește și„Dana, te rog, acceptă!” Trump anunţă că i-a oferit şefului UFC postul de secretar de presă al Casei Albe
Un prim factor determinant îl reprezintă tempoul și intensitatea loviturilor Federației Ruse asupra infrastructurii ucrainene din proximitatea frontierei României, în special asupra infrastructurii portuare de pe Dunăre. Atacurile asupra porturilor Izmail și Reni și asupra infrastructurii logistice asociate acestora se desfășoară la câțiva kilometri de teritoriul național, ceea ce reduce semnificativ timpul disponibil pentru detectarea, clasificarea și reacția la o eventuală pătrundere accidentală sau deliberată a unei drone în spațiul aerian românesc. Autoritățile române au raportat în mod repetat activarea procedurilor de alertare și ridicarea aeronavelor de luptă în contextul atacurilor asupra porturilor ucrainene de pe Dunăre.
Al doilea element constă în alinierea scopurilor rusești atât la nivel strategic, cât și la nivel operațional. Din punctul de vedere al Moscovei, operațiunile cu drone efectuate în apropierea graniței NATO pot genera consecințe ce depășesc scopul imediat de a lovi o țintă din Ucraina. Aceste acțiuni pot susține simultan presiunea asupra infrastructurii logistice și energetice ucrainene, pot descuraja și complica sprijinul acord
Libertatea: Ce altceva obține atacatorul din aceste incursiuni, în afară de distrugerea infrastructurii ucrainene?
General maior A. Ciolponea: Fiecare intruziune poate aduce date operaționale prețioase referitoare la timpul de răspuns, procedurile de identificare, regulile de intervenție, amplasarea senzorilor și abilitatea de coordonare între structurile militare și civile. Astfel, chiar și o intruziune care nu cauzează victime sau daune materiale poate avea relevanță militară prin informațiile obținute despre sistemul de apărare și comportamentul factorilor de decizie.
În acest context, subliniez al treilea punct esențial – natura repetitivă a acestor incidente. Atunci când intensitatea atacurilor rusești asupra infrastructurii ucrainene situate lângă frontieră rămâne constantă și obiectivele strategice ale Federației Rusiei nu se modifică, este logic să presupunem că șansele unor noi incursiuni nu constituie o excepție temporară, ci reprezintă o trăsătură persistentă a climatului de securitate din regiunea Mării Negre și a Deltei Dunării. Datele colectate în 2026 arată deja o creștere semnificativă a frecvenței acestor evenimente.
La acești factori trebuie adăugat un al patrulea element, deosebit de important: incursiunile neintenționate și pierderea controlului asupra platformelor fără pilot. Dronele ucrainene care operează împotriva unor obiective rusești pot fi afectate de bruiaj, spoofing, degradarea legăturilor de comandă și control sau de alte forme de război electronic. În asemenea condiții, o platformă poate devia de la traiectoria planificată, poate pierde capacitatea de navigație sau poate intra într-un regim de zbor necontrolat. Cazuri recente din regiune demonstrează că astfel de deviații trebuie tratate ca o componentă reală a riscului, fără ca existența lor să excludă automat posibilitatea unei acțiuni deliberate.
Această combinație de factori conduce la o concluzie importantă: România trebuie să își proiecteze capacitatea antidronă pornind de la premisa unui flux persistent și imprevizibil de amenințări aeriene și maritime, nu de la ipoteza unor incidente izolate.
În plus, caracterul amenințării cere să se treacă peste ideea tradițională de sistem antidrone. Această amenințare este complexă și poate cuprinde drone de diverse tipuri, înălțimi, viteze, semnături și moduri de funcționare, precum și platforme aeriene sau maritime. În același timp, ele pot fi asociate cu atacuri convenționale, operațiuni de război electronic și campanii informaționale.
În consecință, răspunsul trebuie să fie multistratificat, distribuit și integrat, pornind de la supravegherea permanentă și detectarea timpurie și continuând cu identificarea și clasificarea țintei, fuziunea datelor provenite de la mai mulți senzori, avertizarea populației și a operatorilor de infrastructură, protecția obiectivelor critice și, atunci când este necesar și legal, neutralizarea amenințării.
În cadrul acestui cadru, protecția infrastructurii critice trebuie să ocupe locul de prim plan. Porturile, rețeaua energetică, facilitățile industriale, nodurile logistice, aeroporturile, obiectivele militare și sistemele de comunicații trebuie analizate nu doar din perspectiva riscului de atac, ci și a efectelor posibile ale unei lovituri sau a unei zboruri de drone în imediata lor vecinătate.
Libertatea: Prezența unei drone navale, cu explozibil la bord, potrivit MApN, lângă platforma Neptun Deep, săptămâna trecută, ar trebui să ducă la adoptarea unor măsuri, rapid, inclusiv de natură legislativă? Dacă da, vă rog să ne dați exemple de ce credeți dumneavoastră că s-ar impune și ar ajuta la sporirea siguranței sutelor de angajați de pe platformă și de pe vapoarele care lucrează la finalizarea lucrărilor în zonă.
General maior A. Ciolponea: Ultima situație apărută în vecinătatea rețelei energetice Neptun Deep evidențiază că problema se extinde dincolo de limitele terestre și aeriene. O drone marină situată în vecinătatea unei reț
Prin urmare, pregătirea, dotarea și protecția elementelor critice de infrastructură, coroborate cu dezvoltarea unui sistem național multistratificat de apărare antidronă, trebuie aduse la un nivel optim de disponibilitate operațională. Obiectivul nu trebuie să fie doar doborârea unei drone după ce aceasta a pătruns în spațiul național, ci reducerea probabilității ca o asemenea platformă să ajungă în proximitatea obiectivului vulnerabil și, în cazul în care acest lucru se produce, asigurarea unui lanț de reacție suficient de rapid, redundant și robust pentru limitarea consecințelor.
România nu se confruntă cu întrebarea dacă va mai înregistra atacuri cu drone, ci cu gradul de pregătire al țării pentru a face față unui fenomen care, datorită proximității conflictului din vecinătate, are toate condițiile pentru a persista. Astfel, soluția trebuie să fie holistică: identificare precoce, alertă, clasificare, protecție, intervenție și eliminare – toate integrate într-o structură națională și parteneriată care să funcționeze în mod continuu, chiar și în situații de saturație și interferență electromagnetică.
Detaliile tehnice ale acestor sisteme fără pilot, capacitatea lor de a transporta încărcătură explozivă și posibilitatea de a fi utilizate împotriva unor obiective militare, energetice, logistice sau civile, justifică implementarea unui mecanism de protecție permanent și standardizat.
Seria de drone de atac Geran-2, folosite pe scară largă în războiul din Ucraina, poate transporta o sarcină explozivă de zeci de kilograme. Pentru sistemele de atac pe apă, greutatea sarcinii explozive poate fi semnificativ mai ridicată, iar unele dintre ele sunt proiectate special pentru a provoca daune majore navelor și structurilor maritime. Din acest punct de vedere, proximitatea unei astfel de platforme față de un țintă critică trebuie analizată mai întâi în funcție de posibilitatea de efecte, și nu doar de intenția operatorului.
Această realitate impune o adaptare corespunzătoare a cadrului legislativ și procedural. România are nevoie de un cadru juridic coerent pentru gestionarea amenințărilor reprezentate de sistemele fără pilot, care să stabilească fără ambiguități competențele, responsabilitățile și limitele de acțiune ale instituțiilor implicate în securitatea națională, apărarea spațiului aerian și protecția infrastructurii critice.
Un astfel de schelet trebuie să precizeze clar:
Este necesar să se facă o diferență clară între identificarea unei drone și răspunsul la o amenințare cu aceasta. Identificarea constituie doar faza inițială. Un sistem matur trebuie să fie capabil să răspundă la întrebările: Ce este? Cine o controlează? Ce intenție probabilă are? Ce obiectiv poate amenința? Cât timp avem la dispoziție? Care este nivelul acceptabil de risc? Cine decide? Ce efect trebuie utilizat și cine îl execută?
Astfel, protecția infrastructurii critice împotriva dronelor trebuie privită ca o responsabilitate continuă de securitate națională, susținută simultan de legislație, proceduri operaționale, rețea de senzori, sisteme de comandă și control, soluții C‑UAS și personal instruit.
Obiectivul final nu constă în realizarea unui sistem care să „doboare drone”, ci în proiectarea unei arhitecturi naționale capabile să identifice, să analizeze, să evalueze și să intervină prompt, în raport cu severitatea pericolului și în concordanță cu legea internă și cu obligațiile internaționale ale României.
Libertatea: Acțiunile implementate
General maior A. Ciolponea: Deciziile adoptate de autoritățile române constituie un pas important și încurajator pentru întărirea capacității naționale de a face față amenințării generate de sistemele fără pilot. În cadrul sesiunii publice, s-au dezvăluit detalii despre adăugarea la arsenalul Armatei Române a unor noi instrumente de interceptare și a unor echipamente radar cu performanțe superioare. Aceste noi resurse trebuie să fie armonizate cu sistemele existente, precum și cu aeronavele din serviciul de poliție aeriană, cu navele militare, cu sistemele de apărare antiaeriană și cu celelalte mijloace de supraveghere și intervenție pe plan național.
Totuși, amploarea și caracterul evolutiv al amenințării depășesc conceptul tradițional de apărare antiaeriană locală a unui obiectiv. Incursiunile repetate ale dronelor și posibilitatea utilizării simultane a platformelor aeriene și maritime introduc necesitatea unei abordări diferite: apărarea antiaeriană și antidronă a unei suprafețe, în cadrul unei arhitecturi distribuite, capabile să supravegheze, să identifice și să intercepteze amenințările pe distanțe și în raioane considerabile.
Într-un asemenea model, sistemul multistratificat nu poate fi construit exclusiv în jurul unor elemente fixe. Dimpotrivă, mobilitatea devine una dintre caracteristicile fundamentale ale arhitecturii, permițând redistribuirea rapidă a senzorilor și efecturilor în funcție de evoluția amenințării, de valoarea obiectivelor protejate și de direcțiile probabile de apropiere.
Un exemplu pentru a evidenția amploarea unei astfel de structuri ar fi un pasaj de monitorizare cu o lungime de 100 km și o lățime de 10 km. O schemă teoretică, menită să asigure o șansă mare de identificare și oprire, ar putea integra, în funcție de topografia locală și de capacitățile fiecărui dispozitiv, câteva zeci de radare dispersate, o rețea extinsă de detectoare sonore, sisteme de recunoaștere și interpretare a spectrului electromagnetic, precum și senzori optoelectronici.
Un model conceptual de aceeași amploare — cu 30 de radare, 100 de senzori acustici, 20 de sisteme de monitorizare a frecvențelor și în jur de 40 de camere optoelectronice — arată rapid că formarea unei „centuri de detecție” constituie deja un proiect de amploare tehnologică și financiară. Cantitatea exactă și amplasamentul acestor echipamente nu pot fi stabil
Cheltuielile și gradul de dificultate se intensifică în mod exponențial atunci când rețeaua de detectoare trebuie integrată cu un sistem avansat de comandă și control – C2, capabil să convertească fluxurile disparate de date într-o reprezentare operațională unificată. Scopul final este de a crea o imagine unică, sincronizată, aeriană și maritimă, în care informațiile obținute de la radare, senzori acustici, sisteme optoelectronice, echipamente de război electronic, aeronave, nave și alte platforme să fie corelate și livrate în timp aproape real către unitățile ce pot executa misiunea.
Într-o astfel de arhitectură, C2 devine practic „creierul” sistemului. Senzorii furnizează informația, algoritmii o corelează și o interpretează, iar sistemul de comandă distribuie rapid ținta către efectorul cel mai potrivit, în funcție de distanță, altitudine, viteză, traiectorie, tipul platformei, nivelul de risc și condițiile de mediu.
La nivelul efectorilor, arhitectura poate deveni la rândul său multistratificată. La distanță mare, intervenția poate fi asigurată de aeronavele aflate în misiuni de poliție aeriană. La niveluri intermediare pot fi utilizate elicoptere sau alte platforme cu senzori și sisteme de angajare adecvate, precum și aeronave turbopropulsate echipate cu avionica și sistemele necesare pentru detectarea și neutralizarea unor ținte lente și de dimensiuni reduse. Experiența conflictului din Ucraina a demonstrat, de asemenea, relevanța unor platforme precum A-29 Super Tucano în anumite roluri de combatere a amenințărilor aeriene cu profil redus.
În intervale de câțiva kilometrilor, arhitectura poate include interceptoare specializate de mare viteză, soluții C-RAM și alte efecte kinetice, precum și tehnologii de război electronic capabile să perturbe sau, în condiții tehnice favorabile, să interfereze cu navigația și cu legătura de comandă a vehiculelor fără pilot.
În acest cadru, niciun senzor și niciun efector nu trebuie considerați ca soluții autonome. Valoarea autentică se manifestă doar când aceștia sunt integrați într-un sistem care poate combina diverse metode de detectare și multiple tipuri de acțiune, astfel încât pierderea temporară a unui senzor, degradarea unui canal electromagnetic sau apariția unui număr mare de ținte să nu provoace colapsul întregii capacități defensive.
În realitate, aceasta reprezintă una dintre trăsăturile esențiale ale conflictului bazat pe tehnologii autonome: trecerea de la platformă la rețea.
O dronă nu mai se consideră exclusiv ca o platformă individuală. Aceasta constituie o parte a unui ecosistem în care senzorii, comunicațiile, inteligența artificială, sistemele de comandă și control, platformele autonome, mijloacele de război electronic și sateliții participă la același proces operațional. În viitor, beneficiul nu va fi rezervat neapărat celui ce deține cea mai performantă platformă individuală, ci celui ce poate integra cel mai rapid și eficient senzorii, algoritmii, decizia și efectul.
În acest cadru, construirea unei arhitecturi naționale C-UAS nu se reduce la un simplu proiect de achiziție a echipamentelor. Se referă la dezvoltarea unei capabilități operaționale integrate, care influențează doctrina, instruirea, infrastructura, comunicațiile, legislația
Complexitatea și costurile unei astfel de arhitecturi sunt semnificative. Totuși, soluția de a răspunde la fiecare incursiune în mod izolat, prin adăugarea treptată de echipamente, ar putea produce un sistem fragmentat, scump și insuficient integrat.
În esență, problema dronelor constituie o fr
În cazul României, concluzia este evidentă: nu bastă să dezvoltăm doar capacitatea de a reacționa la drona care a intrat deja în teritoriul național. Este necesară construirea unei abilități de a detecta amenințarea cât mai curând, de a o analiza cât mai rapid și de a aplica măsura potrivită înainte ca aceasta să atingă ținta sensibilă.
Această transformare — de la apărarea punctuală a obiectivelor la o arhitectură distribuită, multistratificată și asistată de inteligență artificială — constituie una dintre temele centrale ale lucrării Drone® Evolution, dedicată transformării radicale pe care sistemele fără pilot o produc deja în modul de desfășurare a operațiilor militare și în arhitectura viitoarelor conflicte.
România adoptă măsuri de apărare.
Viceamiralul Mihai Panait, conducătorul Statului Major al Forţelor Navale, a prezentat primele măsuri efectuate de instituție în urma creșterii incidentelor cu drone pe coastă. În cadrul audierii de la 25 august susținută de Comisia pentru Apărare a Senatului,
„Am făcut paşi importanţi pentru dotarea unui număr de 15 nave cu sisteme de observare, sisteme electrono-optice de observare pe timp de zi şi pe timp de noapte, astfel încât să mărim capabilităţile navelor de protecţie împotriva dronelor, de protecţie împotriva minelor derivante şi de observare şi avertizare timpurie”, a mai declarat Mihai Panait, potrivit TVR.
Șeful Forțelor Navale a precizat că instituția îmbunătățește rețeaua de monitorizare a litoralului prin intermediul programului Maritime Domain Awareness, creat în colaborare cu Marina Militară americană.
Există patru astfel de sisteme. Al doilea dintre ele a ajuns în România pentru Portul Militar Brăila. Cele două resturi, destinate Portului Militar Mangalia și Portului Militar Tulcea, se află în faza de transfer către Forțele Navale Române, a declarat Mihai Panait.
În acest moment, Forțele Navale se ocupă de elaborarea specificațiilor tehnice necesare achiziționării unor dispozitive capabile să detecteze drone de suprafață, caracterizate printr-o suprafață de reflexie redusă.
Pe lângă alte inițiative, Forțele Navale doresc să obțină echipamente cu inteligență artificială, destinate instalării la intrările porturilor militare, a declarat viceamiralul Mihai Panait, liderul Statului Major al Forțelor Navale, în cadrul unei audieri la Parlament.
În ce măsură Rusia a intensificat atacurile la frontieră cu România
Președinta Comisiei de Apărare și Ordine Publică din Senat, Nicoleta Pauliuc, a comunicat într-o postare pe Facebook, după ce a ascultat mai mulți comandanți militari și lideri civili din domeniul securității naționale, că în anul 2026 Forțele Navale au identificat 159 de mine de tip derivant în zonele sale de responsabilitate. 129 de drone sau resturi de drone au aterizat în teritoriul României, în Delta Dunării, în zona lagunară sau în Marea Neagră, iar 11 drone au fost distruse și/sau au explodat în zona de responsabilitate a României, a adăugat senatoarea Pauliuc.
Conform informațiilor din Ministerului Apărării (MApN), aproape 60 dintre cele peste 120 de atacuri rusești asupra infrastructurii ucrainene, efectuate de la frontieră cu România, au avut loc exclusiv în acest an, reprezentând aproximativ jumătate din totalul incidentelor începând cu 2022.
Numărul de atacuri a atins 25, toate înregistrate doar în ultimele două luni.
Din totalul de 42 de încălcări ale spațiului aerian românesc, contorizate până la duminică, 23 august, 24 s-au înregistrat exclusiv în primele șapte luni și trei săptămâni.
Libertatea a difuzat marți o analiză ce detaliază puterea atacurilor la graniță, evidențiind numeroase repercusiuni în România.
Pe 5 iunie a avut loc unul dintre cele mai periculoase evenimente, când o dronă ucraineană, pe care Ucraina nu a reușit să o controleze, a fost implicată, conform declarațiilor președintelui Nicușor.
COMENTARII / 0