La București începe Concursul Internațional George Enescu. Director artistic este Cristian Măcelaru, cel mai cunoscut și cel mai apreciat dirijor român contemporan. Vine dintr-o familie cu 10 copii. El crede că României îi lipsește „o voință politică de a se pune accent pe calitatea societății”, spune Măcelaru într-o discuție cu HotNews care trece de limitele sălii de concert și ajunge la viața pe care o trăim cu toții.
HotNews: Domnule Cristian Măcelaru, ce vă dă speranță când vă gândiți la România de astăzi? Cristian Măcelaru: Speranța cea mai mare este când vin în România și văd atât de mulți tineri care încă își doresc să devină artiști. Toate lucrurile sunt împotriva ideii de a deveni artist: munca grea și, să fim sinceri, salariul nu este extraordinar…
Nu există un părinte care să vrea să îndrume copiii spre o carieră în artă, fiind conștient de cât de greu este să trăiești ca artist.
Citește șiPetrișor Peiu: Guvernul Luca Niculescu, dacă va trece, va fi prezidențial. Nicușor Dan a avut un comportament greu acceptabil
Cu toate acestea, mă umple de speranță să observ că mulți tineri se susțin reciproc și aspiră să devină artiști. Această situație este atât de plăcută încât nu poți să nu te simți optimist.
„Nimeni nu-și poate imagina că am creat acest brand extraordinar, cum este Festival Enescu”
– Ce îi lipsește României în materie de muzică? Ați vorbit de multe ori de absența unor săli de concerte adevărate, chiar și în orașele mari.– Da, este ceea ce eu spun des: infrastructură culturală. Dau drept exemplu Polonia, care a construit în ultimii 10 ani câteva săli de concerte extraordinare și cred că economia Poloniei are asemănări cu economia României.
Pentru noi, este necesar un efort cu adevărat mai direct și mai promițător, care să evidențieze voința politică de a pune accentul pe calitatea societății.
Cultura se referă la acest aspect. Nu se reduce la o simplă investiție financiară, deși sectorul cultural generează un impact economic remarcabil în cadrul unei societăți.
Din cauza faptului că doar puțini înțeleg această problemă, nu se acordă atenție dezvoltării unei structuri culturale care să se potrivească cu standardele de calitate prezente în România, în domeniile artei, culturii, muzicii, teatrului și dansului.
România posedă un brand cu o relevanță culturală remarcabilă, pe care îl promovăm în toate colțurile lumii.
Nimeni nu poate concepe că am fondat acest brand remarcabil, precum Festivalul Enescu, fără a dispune de o infrastructură care să fie cel puțin la fel de bună ca cea din restul Europei de Est. Cel puțin la fel de bună, suntem în deficit față de țările din jur.
Trebuie să apară, și sper să apară, o constatare a efectelor benefice, nu doar în termeni economici, ci și în ceea ce privește psihologia și bunăstarea pe care o conferim copiilor noștri prin investiția în cultură.
„fac totul cu atâta pasiune și entuziasm”
– Pornind de la experiența dumneavoastră, dar mergând către lumea de azi: ce te face un dirijor bun? Ce te face un lider bun?– Un dirijor bun este de fapt un lider bun. Este acea persoană care nu-ți spune niciodată ceea ce trebuie să faci, dar îți arată exact cum trebuie să faci ceea ce e necesar pentru ca toată orchestra să funcționeze bine.
Astfel, ceea ce consider că ar trebui să fie primul sfat adus unui dirijor începător este să înțeleagă distincția dintre a conduce o orchestră și a ocupa rolul de lider al acesteia. Pentru că dirijorul trebuie să fie motorul care pornește muzica în sine.
Observația se manifestă când privim acei indivizi destinati să devină conducători, deținând un magnetism remarcabil, și își desfășoară activitatea cu o pasiune și un entuziasm deosebit, astfel încât persoanele dinconjurul lor se îndreaptă spre ei.
Pentru un dirijor, acest aspect constituie cel mai esențial element. Capacitatea de a reuni muzicieni într-o orchestră formată din 80-90 de membri, fiecare având perspective, experiențe și niveluri de competență distincte, este ceea ce contează cu adevărat.
„De aceea întâlnim atât de mulți lideri corupți”
– Dacă ar fi să extrapolăm la leadershipul din societatea de astăzi, vedem că avem lideri magnetici, dar care duc societatea într-o direcție periculoasă și restrâng drepturile omului, deși fascinează prin prezență. Unde e echilibrul? – Am un prieten foarte bun care îmi spunea odată această idee, care mi-a rămas atât de bine imprimată în minte: „Carisma fără caracter duce întotdeauna la catastrofă”.
Problema constă în faptul că calitatea unui lider nu se reduce la carisma pe care o deține sau la magnetismul de care am discutat. Acestea reprezintă modul în care conduce, însă esența care stă la baza acelui magnetism trebuie să fie un ansamblu de valori pe care un lider autentic trebuie să le posede.
Din acest motiv, observăm un număr mare de lideri corupți, care posedă carisma, însă lipsesc trăsăturile esențiale pentru a se transforma într-un conducător cu adevărat bun.
În plus, fiecare dintre noi trebuie să analizeze cu atenție valorile pe care le deține un lider, nu doar farmecul său.
Astfel, acest curent populist, prezent în întreaga lume, de la Statele Unite la România, se bazează pe atracția pe care anumite figuri de conducere o emană, fără să fie susținută de valori autentice. În lipsa unui caracter solid, orice lider se corupe.
Modurile în care indivizii se opun în regimuri politice ce nu le oferă sentimentul de reprezentare
-Ați fost unul dintre laureații ediției din 2026 a programului Carnegie, „Great Immigrants, Great Americans” (n.r. „Mari imigranți, mari americani”). Iar coincidența face că se întâmplă acest lucru într-un moment în care America se schimbă. Cum se vede America în care v-ați format astăzi, când Statele Unite se închid în fața celor veniți din alte locuri?Cristian Măcelaru: Peste tot în lume, este o schimbare politică, de masă, față de ceea ce am cunoscut noi în ultimii 30-40 de ani. Dar cel mai interesant lucru și poate cel mai important și lucrul care îmi dă cea mai mare nădejde în viitor e faptul că oamenii pe care îi întâlnesc zi de zi, oamenii pe care îi cunosc în America, oamenii care formează societatea americană au rămas aceiași oameni plini de generozitate și plini de sprijin și de dragoste față de imigranți.
incongruență, și aceasta este adevărată în ceea ce mă privește, însă consider că Românii, la nivel personal, ne-am dat seama de această situație cu o claritate foarte mare.
Concepția că alegerile personale ale indivizilor din România nu cu adevărat reflectau deciziile politice luate la nivel mai înalt ar putea să nu le reflecte și nici în ziua de astăzi.
Prin urmare, mă străduiesc mereu să disting între un cadru politic și indivizii care se află sub influența sau nu a acelui cadru.
Ce a învățat din Enescu:
„Un român în esență, dar adoptat de Franța”
Persoanele pe care le-am întâlnit în America, în momentul emigrației mele în 1997, rămân aceiași.
America, încă de la primii săi ani, se constituie practic ca o societate de migranți. Această stare a imigratului perpetuu, transmisă din generație în generație, este încărcată de nostalgie, melancolie, afecțiune pentru ceea ce ai lăsat în urmă și recunoaștere pentru țara care te-a adoptat.
Acest sentiment l-am dobândit în mod profund, și sincer, de la Enescu, care a trăit întreaga viață confruntându-se cu această duality: a fi român în esență, dar adoptat de Franța. Există o disonanță profundă între oamenii pe care îi întâlnesc zilnic și sistemul politic pe care îl observăm atât de clar la televiziune.
În cadrul evenimentului, Cristian Măcelaru a colaborat cu Orchestra Națională a Franței. Fotografie realizată de Andrei Gindac.
„Societatea americană a devenit și mai generoasă față de artă”
– Cum se simte astăzi viața unui artist în State, în ciuda a ceea ce ați zis? Există limitări, să spunem, organizatorice de care un artist se lovește, în ciuda acestei prietenii și deschideri a oamenilor obișnuiți?– E adevărat, la suprafață și pe hârtie, există anumite lucruri care au fost impuse sau interzise, dar, în același timp, societatea americană a devenit și mai generoasă față de artă, față de muzică, față de cultură, care întotdeauna a fost sprijinită de sectorul privat în Statele Unite, foarte puțin de sectorul public.
transformări au intervenit din nou în lexicul care poate fi utilizat, în modul în care o organizație își expune conținutul sau în maniera în care dorește să asigure egalitate sau diversificare a prezentării sale. Prin urmare, acest limbaj a trebuit să fie adaptat.
Totodată, în esență, a rămas nealterat. În plus, în Statele Unite, continuăm cu o intensitate crescută să rămânem profund ancorate în valorile comune care ne unesc, iar sprijinul sectorului privat a devenit mai profund și mai extins.
O familie cu 10 copii și o lecție despre valori
– Ați copilărit în România comunistă, tatăl dumneavoastră era chemat periodic, din câte povesteați, la Securitate, pentru a fi somat să dea informații despre membrii bisericii, în care era foarte implicat. A refuzat acest lucru. Cum v-au format aceste povești din familie?– Adevărul este că nu știam acest lucru, pentru că eu eram totuși copil, adică Revoluția s-a întâmplat când eu aveam aproape 10 ani. Și de aceea nu știam aceste lucruri, pentru că încercau părinții să mă protejeze, de fapt, pe noi toți, copiii, să ne protejeze (n.r. Cristian Măcelaru provine dintr-o familie cu 10 copii, dintre care el este cel mai mic).
dosarul tatălui meu a fost examinat când am putut să îl analizăm, iar realitatea a fost dezvăluită prin toate aspectele pe care le împărtășea cu noi. Astfel, am dobândit o lecție remarcabilă: ce înseamnă să identifici rădăcina ta, adică centrul personal, în valorile pe care le alegi.
Viața poate deveni mai ușoară dacă o trăiești fără a lua alegeri ce reflectă valorile esențiale pentru tine, sau mai grea atunci când îți cauți valorile dorite și trebuie să găsești un mod de a le păstra. Tatăl meu a optat pentru cea a doua cale, iar acest fapt merită respect, apreciere și reprezintă ceea ce am învățat.
Profesorul meu de vioară de când am ajuns în Statele Unite, un mentor extraordinar, îmi spunea așa: „Când spui adevărul, poate că nu este cel mai confortabil lucru în acel moment, dar în viitor va deveni lucrul cel mai apreciat în relația de la om la om”.
Valorile sunt susținute în același fel ca și această idee. Nu va fi întotdeauna simplu, însă, dacă ne implicăm în sprijinirea lor, consider că putem trăi o existență de care să fim mândri și să acordăm respect pentru deciziile pe care le-am luat.
Motivul pentru care nu o abordează pe scurtătură
Autor: Cristian Măcelaru. Fotografie atribuită lui Ben Knabe.
– A existat un preț pe care tatăl dumneavoastră l-a plătit pentru că și-a susținut valorile? Și ani mai târziu, chiar dacă trăiți într-o societate liberă, este un preț pe care simțiți că l-ați plătit vreodată pentru valorile dumneavoastră?
tatăl meu, fără îndoială, a suportat un cost concret, deoarece se confrunta cu poziția sa profesională, cu remunerația pe care o percepea și cu modul în care copiii săi erau sprijiniți sau încurajați să continue studiile postliceale.
În opinia mea, situația este oarecum diferită. Pentru că ai libertate de a-ți schimba drumul fără a suferi repercusiune. Într-o societate liberă, valorile pe care le impui trebuie să fie autoimpuse. Nu poate fi ceva ce poate fi pedepsit sau nu de către altcineva. Singura pedeapsă este cea personală.
Prin urmare, într-o anumită măsură, este extrem de greu să susții câteva valori într-o societate liberă și într-una deschisă. În plus, pentru mine, sacrificiul pe care îl aduc pentru a rămâne un artist care aspiră la integritate și la profundime este unul pe care îl impun atât mie, cât și familiei mele, deoarece ceea ce încerc să realizez nu este ușor.
În viața mea există numeroase momente în care aș putea să scurtez anumite etape, însă nu aleg să fac asta, deoarece principiile pe care le-am asimilat de la tatăl meu și mama mea sunt extrem de semnificative pentru mine.
De ce a așteptat 10 ani până să devină dirijor
Dar când e cel mai greu? Puteți să ne oferiți exemple concrete în care este dificil să vă păstrați valorile și să evitați drumul facil, care pare să fie peste tot? În multe situații există alternative mai simple. Vă prezint un caz concret. Când aveam 18 ani, îmi doream cu pasiune să devin dirijor. Această aspirație voiam să o realizez imediat și, în discuția cu profesorul meu, care ulterior a devenit instructor de dirijat, i-am exprimat dorința mea. El mi-a răspuns:
„Nu, trebuie să investești timp în tine, pentru a crește, să devii muzician cu adevărat. Iar apoi, când ajungi la o vârstă mai matură, poți să devii dirijor.”
Astfel, mi-a explicat că este necesar să aloci timp dezvoltării personale, să evoluezi ca muzician autentic, iar numai la maturitate poți să te transformi în dirijor.
Am așteptat aproape 10 ani înainte să reiau bagheta în mâini. Am parcurs un drum de învățare muzicală: am studiat vioara, m-am
Acum mă bucur enorm de acest fapt, deoarece în acei ani am investit cu adevărat efortul meu, pentru a învăța să devin muzician.
Desigur, am avut oportunitatea de a deveni dirijor la 18 ani, însă acest lucru ar fi constituat o scurtătură a parcursului. Pentru că nu am devenit un dirijor cu același înțelegere, cunoaștere și inteligență în ceea ce privește activitățile pe care le desfășor.
Un alt lucru care este foarte direct, pe care l-am învățat de la Enescu e faptul că foarte mult din timpul prețios și puțin pe care îl am liber îl petrec pentru a întâlni tineri muzicieni pe care să-i încurajez în mentorare, pentru a le dărui din ceea ce am învățat. E un lucru care nu mă obligă absolut nimeni să-l fac. Îl fac din simplul fapt că este un lucru de care am beneficiat și eu, am primit și eu acest dar de la alți artiști maturi, când eram tânăr. L-am învățat de la Enescu, l-am învățat de la tatăl meu, l-am învățat de la oamenii importanți pe care îi respect.
Meseria reprezintă o fuziune de entuziasm, pasiune și competență.
– Conduceți programe de mentorat pentru mulți tineri muzicieni. De ce credeți că au nevoie tinerii pentru pentru a se dezvolta și ce credeți că lipsește din educația românească astăzi?– Muzica clasică nu suferă de o calitate în declin, ci suferă de o prezentare care nu are entuziasmul necesar pentru ca publicul să o înțeleagă.
Din motive personale, consider esențial să împărtășesc energia și afecțiunea pe care le port pentru muzică cu tinerii, învățându-i că, indiferent dacă activitatea este legată de muzică sau nu, cea mai importantă componentă a vieții este o armonie între entuziasm, pasiune și competență. Aceste elemente trebuie să fie echilibrate în mod egal.
Este posibil să înveți cu siguranță aspecte tehnice și intelectuale pe care trebuie să le explorezi. Însă pentru a le aplica efectiv, este esențial să apară momentul în care întâlnești pe cineva care îți deschide o poartă către un univers mai amplu. Această experiență poate fi realizată doar în relație unu-la-unu, deoarece aceasta este esența muzicii.
Moștenirea lui Enescu: Un cadru în care artiștii tineri pot străluci
– Cum a evoluat Concursul Internațional George Enescu și încotro sperați să-l duceți?– Ideea concursului s-a născut din felul în care George Enescu însuși promova tinerii, el a fost un pedagog fenomenal. Sunt foarte mulți muzicieni care au studiat cu el, violoniști care au învățat de la el direct și care au spus că Enescu, ca pedagog, era extraordinar.
De la debutul său, concursul a fost inițiat cu scopul de a promova și de a oferi artiștilor tineri o scenă unde să se distinge și să prezinte eforturile depuse în muzică.
În momentul în care am preluat Concursul și Festivalul George Enescu, prioritatea mea a fost să introduc și acest element de masterclass.
Este posibil ca nu toți candidații să fie pregătiți pentru a participa la concurs. În acest an, numărul de aplicanți a depășit 600, însă doar 150 au fost admisi, deoarece există anumite standarde care trebuie îndeplinite.
Este esențial să identificăm o abordare prin care să motivăm cât mai mulți să continue și să manifeste interesul de a face parte din viitorii concurenți ai competiției. Această inițiativă se aliniază cu viziunea lui Enescu, care vrea să susțină fiecare tânăr artist și muzician care aspiră să se activeze în domeniul muzical. În primul rând, evoluția concursului s-a concentrat pe această dimensiune de masterclass.
În ce mod a conceput concursul din 2026
– Cum împrietenești un public mai puțin avizat, care poate n-a ascultat muzică clasică acasă, cu muzica de la Concursul Enescu?– În același fel în care mă gândesc că o persoană care nu a participat niciodată la un sport competitiv își dorește totuși să vadă o olimpiadă sau un meci de fotbal.
În cadrul unei competiții se găsește un aspect al excelenței umane, iar participarea la eveniment îți oferă ocazia de a observa ceva extrem de rar.
Consider că reprezintă o șansă remarcabilă pentru oricine să se prezinte și să experimenteze ceva inedit. Un tânăr de 14-15 ani capabil să susțină un concert la acest standard merită înscris în Cartea Recordurilo. Chiar dacă aprecierea nu provine neapărat din dragostea pentru muzica clasică în sine, ci din recunoașterea excelenței umane, este posibil ca cineva să fie dornic să participe și să observe ce altcineva poate produce pe scenă.
Momentul când concertul condus de Măcelaru a fost întrerupt și ce a făcut dirijorul
– Pe de altă parte, muzica clasică este și mai puțin accesibilă oamenilor. Există poate și o reticență față de acest domeniu. În plus, sunt multe incidente descrise și pe rețelele de socializare, în care artiștii sunt deranjați uneori de atitudinea publicului mai puțin avizat. Vi s-a întâmplat și dumneavoastră, mă refer la aplauzele pripite din timpul unui concert, când publicul a aplaudat înainte să lăsați bagheta jos. Cum vă raportați la aceste greșeli? – S-a întâmplat chiar în Festivalul Enescu, era un moment culminant în Rapsodia I a lui Enescu, care este celebră.
Sincer să fiu, nu am experimentat niciodată această situație în altă parte decât în România: în momentul de maximă intensitate, când se intermediază o pauză deosebit de importantă, iar după aceasta se atinge finalul propriu-zis, un număr considerabil de oameni au izbucnit în aplauze în timpul acelei pauze, fenomen care nu s-a repetat în niciun alt colț al planetei.
Reacția mea a fost una simplă: am realizat că cei care au erupt în aplauze nu au acționat din răutate sau din neștiință, ci doar ca o manifestare a faptului că erau copleșiți de splendoarea muzicii și nu anticipau că va urma ceva diferit. Acest fapt evidențiază și faptul că aceștia nu sunt obișnuiți să participe la concerte.
Mă încântă faptul că am întâlnit oameni atât de mulți care au venit la concert poate pentru prima dată.
El a suferit și acea simfonie a lui Beethoven.
Îmi doresc, desigur, să nu creăm un lucru care să se repete constant din cei care aplaudă așa, când își doresc ei. Dar, în momentul acela, să știți că nu m-a deranjat deloc.
În perioada lui Beethoven și Mozart, publicul, în special în timpul unei noi compoziții, dacă o secțiune musicală le încânta, chiar și înainte de a se termina, începea să aplaude și să solicite repetarea acelei porțiuni.
Există numeroase cazuri din istoria muzicală în care, în cadrul unei simfonii, cum ar fi cea a lui Beethoven, secțiunea a doua sau a treia a fost redată de aproximativ trei ori înainte ca să se po
COMENTARII / 0