Planul B nuclear al lui Macron: soarta Europei pe umerii francezilor

Emmanuel Macron, președintele Franței, a vizitat o bază de submarine situată pe coasta regiunii Bretania la începutul lunii martie și a dat o nouă direcție strategiei nucleare a Franței, care a fost consolidată timp de patru decenii.
Această schimbare de paradigmă implică o creștere a arsenalului nuclear francez, însă numărul exact al armelor nu va fi făcut public.
În premieră, posibilitatea de a disloca armele nucleare dezvoltate pentru apărarea Parisului în scopul protejării unui alt oraș european, cum ar fi Berlinul, a fost menționată într-o analiză detaliată publicată de War on the Rocks.

Schimbări triple au loc concomitent: numărul de capete nucleare va fi majorat; se va pune capăt transparenței în ceea ce privește efectivele; va fi implementat cadrul „descurajării avansate”, care include discuții strategice cu partenerii europeni, participare la exerciții nucleare franceze și posibila desfășurare a unor avioane franceze cu capacități duble într-o locație avansată.
Aceste evoluții marchează o schimbare considerabilă în abordarea nucleară a Franței.

O schimbare semnificativă are loc în politica nucleară a Franței, François Mitterrand și François Hollande fiind printre președinții care au contribuit la dezvoltarea acestui nou curs.
Abandonarea treptată a conceptului de suficiență strictă și a restricțiilor suverane privind armele nucleare reprezintă o premieră pentru Franța.
Se preconizează o extindere a arsenalului nuclear francez, care va fi integrat într-o structură europeană de securitate mai amplă.
Însă, această strategie depinde de echilibrul forțelor politice interne franceze, care ar putea-o submina în orice moment.

Citește șiCe spune Victor Ponta despre desemnarea lui Luca Niculescu și șansele acestuia de a trece un guvern prin Parlament

Transformările politice inițiate de Macron implică costuri politice considerabile, a căror gestionare va presupune eforturi diplomatice intense între Franța și partenerii săi în domeniul nuclear.

Primul aspect care trebuie luat în considerare este acela că o descurajare avansată acționează ca o poliță de asigurare în cazul unei posibile crize a Alianței Nord-Atlantice, permițând Europei să dezvolte o capacitate de rezervă, fără a stârni însă nemulțumirea deschisă a Washingtonului. Însă, anumite dubii serioase apar în ceea ce privește eficacitatea acestei abordări, datorită deosebirilor structurale dintre strategia de descurajare avansată a Franței și mecanismul de partajare nucleară în cadrul NATO, punându-se întrebarea dacă Parisul va reuși să câștige încrederea deplină a aliaților săi obișnuiți cu o integrare operațională strânsă cu Statele Unite ale Americii.

Un alt factor cheie este reprezentat de alegerile prezidențiale programate pentru 2027, moment în care sprijinul pentru angajamentele nucleare europene ar putea fi influențat de rezultatele scrutinului.
În acest context, partidul de extremă dreaptă Rassemblement National, cunoscut pentru poziția sa critică față de aceste angajamente, ar putea juca un rol decisiv în determinarea viitorului proiectului lui Macron.

Nu este clar dacă cadrul inițiat de Macron va rezista

în fața schimbărilor politice interne, mai ales dacă se consideră că arhitectura europeană de securitate depinde în mare măsură de votul popular al francezilor.

O schimbare semnificativă are loc prin crearea unui nou grup de coordonare nucleară bilaterală franco-germană, marcând prima participare formală a Germaniei la coordonarea nucleară în afara cadrului NATO. Această dezvoltare constituie o deviație istorică de la înțelegerile precedente privind partajarea responsabilităților. Însă, experiența istorică arată că inițiativele de apărare colectivă, conduse de Franța, au adesea tendința de a se dizolva în timp.

Schimbarea propusă de Macron ar putea marca o evoluție majoră în strategia europeană de descurajare nucleară de zeci de ani încoace, însă realizarea ei depinde în mare măsură de capacitatea Parisului și a partenerilor săi de a o susține printr-un dialog ministerial constant, manevre comune și acorduri la nivel de tratat, înainte de a fi influențată de dinamica politică internă a Franței.

În prezent, descurajarea nucleară avansată reprezintă o garanție de securitate pentru NATO, însă această strategie a fost pusă sub semnul întrebării de către președintele francez, Emmanuel Macron, care a vorbit despre un posibil „Plan B” în cazul în care Statele Unite ale Americii ar decide să se retragă din alianță. Acest „Plan B” este menit să asigure securitatea Europei în fața unor potențiale amenințări. O astfel de decizie a americanilor ar avea repercusiuni majore asupra relației dintre Franța și NATO. Într-un discurs recent, Emmanuel Macron a afirmat că viitorul NATO este incert și că Franța trebuie să fie pregătită pentru orice scenariu.

Oferta președintelui francez Macron lasă să se înțeleagă că unul dintre motivele cheie pentru care se propune un „plan B” este scăderea considerabilă a nivelului de încredere pe care Europa îl acordă capacităților de descurajare nucleară extinsă oferite de SUA, în scenariul în care Donald Trump, președintele în funcție al SUA, și-ar respecta promisiunile de retragere a Statelor Unite din cadrul alianței NATO.

Președintele francez a subliniat faptul că sistemul de descurajare avansată a fost conceput în urma unui proces transparent împreună cu administrația din Washingtonul și vine să completeze misiunea nucleară desfășurată sub NATO.

La fel de remarcat este faptul că președintele francez și cancelarul german Friedrich Merz au subliniat că noua inițiativă de cooperare are scopul de a suplimenta, și nu de a înlocui, mecanismele actuale de descurajare și partajare nucleară în cadrul NATO.
Până în acest moment, un număr de opt state membre NATO și-au arătat sprijinul pentru dimensiunea europeană a strategiei de descurajare nucleară promovată de Franța, și anume:

• Belgia
• Danemarca
• Germania
• Grecia
• Olanda
• Polonia
• Suedia
• Regatul Unit

O strategie de prevenire a conflictului poate fi considerată rezonabilă. Încrederea în descurajarea americană fiind zdruncinată – fie prin retragerea avioanelor B-61 de pe teritoriul european, fie printr-o scădere semnificativă a încrederii în alianță – o soluție alternativă, coordonată de Franța, ar putea fi, în teorie, pregătită. Dar oare această soluție ar fi de ajuns pentru a calma îngrijorările aliaților?

Se observă distanțe considerabile între înțelegerile actuale privind partajarea resurselor nucleare în cadrul NATO și noua ofertă înaintată de Franța.

Într-o primă instanță, capacitățile nucleare franceze ar avea un caracter temporar, spre deosebire de prezența pe termen lung a armelor nucleare americane pe teritoriul a cinci state membre NATO, și anume Belgia, Germania, Italia, Olanda și Turcia. Potrivit declarațiilor lui Macron, orice amplasare a forțelor nucleare franceze pe teritoriul european ar fi temporară, putând implica, de exemplu, utilizarea de avioane Rafale echipate cu rachete de croazieră nucleare ASMPA-R în cadrul exercițiilor militare multinaționale, precum și „dislocări circumstanțiale” – o exprimare voit ambiguă, care permite flexibilitate în ceea ce privește durata, amploarea și condițiile de activare ale oricărui acord privind stabilirea unei baze militare.

În continuare, o altă implicație a desfășurării armelor nucleare americane pe teritoriul unui aliat este că aceasta presupune, în prezent, pregătirea și autorizarea piloților din țara gazdă pentru lansarea acestora, ceea ce conferă aliaților un rol operațional direct.
Pe de altă parte, abordarea propusă de Franța prevede ca lansarea să fie efectuată exclusiv de către francezi, folosind avioane Rafale franceze cu echipaje franceze care operează de pe aerodromuri aliate prin rotație.

• Sprijinul este limitat la contribuția țării gazdă.

Această prezență avansată nu trebuie confundată cu partajarea nucleară.
Această distincție are o importanță deosebită pentru acceptarea și reasigurarea aliaților.
În cazul în care misiunile nucleare ar fi restricționate la personalul militar francez, un proces crucial de familiarizare și interacțiune ar putea fi pierdut.

Nu toți aliații NATO participă la misiuni cu dublă capacitate

.

Franța se confruntă cu o provocare semnificativă în a oferi o alternativă credibilă de descurajare nucleară pentru aliații săi, având în vedere că arsenalul său nuclear este relativ mic, numărându-se mai puțin de 300 de focoase nucleare. Această limitare ridică întrebări cu privire la capacitatea sa de a înlocui descurajarea extinsă oferită de SUA. Deși o nouă abordare a opacității ar putea face ca mărimea arsenalului francez să fie imposibil de determinat,

„nu este nevoie de simetrie a arsenalelor”

, a declarat Macron. În esență, strategia nucleară a Franței a fost dintotdeauna axată pe protecția propriului teritoriu, și nu pe oferirea unei game flexibile de opțiuni, așa cum se întâmplă în cazul protecției oferite de SUA, care se bazează pe superioritatea nucleară și capacitatea de contraforță. În schimb, conceptul de „suficiență strictă” al Franței se bazează pe o strategie de distrugere reciprocă, care vizează distrugerea orașelor unui potențial inamic, mai degrabă decât să urmărească neutralizarea sistematică a capacităților militare ale acestuia.

În interior, situația este una incertă.

Visul nuclear al președintelui Macron se sprijină pe o bază politică instabilă.
Mandatul său prezidențial se va încheia în 2027, perioadă după care Constituția din Franța îi interzice un nou mandat.
În prezent, Rassemblement National conduce în sondaje pentru alegerile următoare; această formațiune politică a considerat în mod repetat suveranitatea nucleară ca fiind de ne negociat și nu a arătat prea mult interes pentru corelarea deciziilor strategice franceze cu interesele partenerilor săi internaționali.

Marine Le Pen și Jordan Bardella, lideri ai partidului, au o perspectivă diferită asupra descurajării avansate, considerând-o „o răspândire a capacităților nucleare franceze în spațiul european”. Ei subliniază că „descurajarea este o responsabilitate națională care nu poate fi transferată”.
Argumentele lor se bazează pe ideea că o astfel de abordare ar putea duce la abolirea descurajării franceze, după cum a scris Le Pen în luna mai.

„Împărtășirea descurajării [franceze] înseamnă abolirea ei”

, a afirmat ea, adăugând că o descurajare la nivel european „ar putea să slăbească și mai mult sistemul democratic deja privat de o parte semnificativă a puterilor sale în favoarea unor instituții supranaționale fără mandat popular”.

Reversul medaliei acestei schimbări de către Macron a promisiunilor legate de transparență nucleară și dezarmare din timpul administrației Sarkozy este acela că a deschis o linie de atac pentru criticii interni, care susțin că președintele subminează decenii de gestionare nucleară responsabilă în lipsa unui mandat democratic clar. O potențială președinție dominată de extrema dreaptă ar putea duce la o reexaminare sau chiar la o anulare a strategiei de descurajare avansată, care încă nu a fost pusă în practică.

Istoricul se repetă, deoarece Guy Mollet a fost la conducerea Guvernului francez la sfârșitul anilor 1950, perioadă în care a înaintat o propunere pentru un program comun de arme nucleare cu Italia și Germania. Această inițiativă a fost însă respinge în 1958 de către prim-ministrul Charles de Gaulle la revenirea sa în viața politică, care a subliniat importanța autonomiei strategice a Franței. Această decizie a prefigurat retragerea sa ulterioară din structura militară multinațională integrată a NATO. Astăzi, această tiparnă a Franței de a lansa și apoi abandona proiectele europene de apărare îi face pe aliați să fie sovăitori.

Macron pare să fie conștient de fragilitatea situației, motiv pentru care a decis să implice opt parteneri NATO în mecanisme de consultare formală și a inițiat exerciții comune, cu scopul de a crea realități instituționale care ar fi dificil de demolat pentru un viitor succesor din punct de vedere politic.
Înființarea grupului de conducere franco-german, oferirea de invitații pentru observatori aliați la exercițiile nucleare franceze, precum și încheierea acordurilor pentru crearea unor baze avansate sunt toate parte a acestei strategii.
Însă, 18 luni reprezintă un interval de timp relativ scurt.
În cazul în care viitorul președinte va prelua un cadru care există în mare parte doar pe hârtie, strategia de „descurajare avansată” se riscă să aibă aceeași soartă ca și Comunitatea Europeană de Apărare și proiectul nuclear Mollet, adică să fie abandonată din cauza opozitiei politice interne.

Istoricul este cunoscut de către partenerii Franței.
Capacitatea lor de a angaja resurse politice în sprijinul inițiativei prezidențiale Macron este condiționată de încrederea lor că aceasta va dăinui după mandatul său.
Ei vor trebui să fie convinși că planul acesta are o existență mai îndelungată decât perioada în care Macron este în funcție.

Asocierea dintre Franța și Germania reprezintă descoperirea structurală cu adevărat semnificativă.

Dezvoltarea colaborării în materie de apărare dintre Franța și Germania a înregistrat un recul evident din iunie, odată cu abandonarea proiectului comun privind avioanele de luptă Sistemul viitor de luptă aerian. Cu toate acestea, grupul de conducere nucleară sugerează că această relație se dovedește a fi mai substanțială decât orice inițiativă de achiziții publice. În premieră de la Războiul Rece, Germania stabilește o conexiune nucleară în afara sferei NATO și cu un partener european. Această evoluție ar putea reprezenta cea mai semnificativă schimbare a noii doctrine nucleare a Franței. Pe de altă parte, reînnoirea concomitentă a angajamentului Berlinului față de protecția oferită de SUA pune în evidență limitele disponibilității sale de a avansa.

Acum, Germania evaluează o posibilă schimbare a strategiei sale de securitate, după decenii de colaborare strânsă cu SUA în domeniul nuclear, în cadrul Grupului de Planificare Nucleară al NATO și al acordurilor de partajare nucleară.
Această țară europeană, a cărei identitate a fost puternic influențată de protecția nucleară oferită de SUA după cel de-al Doilea Război Mondial, se confruntă acum cu o perioadă de incertitudine în ceea ce privește alianțele sale strategice.

Franța și Germania au stabilit un cadru bilateral durabil pentru discuții privind doctrina și sincronizarea capacităților de apărare convențională, antirachetă și nucleară franceză, prin intermediul noului grup de conducere nucleară franco-germană.

Anul acesta, Germania va lua parte la manevrele nucleare desfășurate de Franța, începând cu rolul de observatori în cadrul exercițiului Poker, care se desfășoară anual și implică simularea unor misiuni de atac nuclear, fiind similar, ca nivel, cu exercițiul Steadfast Noon al NATO; de asemenea, vor avea loc vizite comune la locații strategice cu importanță nucleară.
În afara cadrului NATO, niciun aliat non-nuclear al NATO nu a beneficiat până în prezent de acest nivel avansat de acces organizat la planificarea strategică a unei puteri nucleare.

Securitatea Germaniei este strâns legată de descurajarea nucleară, un concept pe care Berlinul îl consideră esențial de multă vreme.
Faptul că Germania a găzduit arme nucleare americane și a pregătit piloții pentru misiuni nucleare încă din perioada Războiului Rece demonstrează această abordare.
Noua direcție pe care Germania o explorează vizează crearea unei relații de consultare cu Parisul, care să ofere o protecție suplimentară în cazul diminuării fiabilității engajamentului nuclear al Washingtonului.

F-35A a fost ales de Germania în 2022 ca platformă pentru a fi integrat în arsenalul său militar, fiind singurul avion certificat de NATO pentru transportul bombelor cu gravitate B61 produse în SUA. Această decizie reflectă un angajament pe termen lung al Germaniei față de protecția nucleară oferită de SUA. În paralel, discuțiile despre viitorul sistemului de luptă aerian comun franco-germano-spaniol au avansat concomitent cu informațiile privind intenția Germaniei de a suplimenta comenzile pentru F-35A.

Într-un context de incertitudine, decizia comună a Europei privind proiectul de avioane de vânătoare lasă Germania într-o poziție ambiguă. În pofida aprofundării legăturilor nucleare cu Parisul, Berlinul pare să aibă rezerve. Oficial, Berlinul a negat extinderea comenzii de F-35A, însă această situație subliniază posibilitatea reală ca Germania să considere parteneriatul cu SUA o opțiune mai sigură, în ciuda criticilor aduse de administrația Trump aliaților europeni.

Nu se poate exclude ca Germania să aleagă o altă cale

.
Pe de altă parte, descurajarea promovată de Marea Britanie, adesea menționată ca o posibilă soluție complementară, nu oferă o rezolvare clară acestei dileme.

• În mod concret, sistemul Trident al Regatului Unit este dependent, la nivel operațional, de Statele Unite pentru întreținerea rachetelor,
• precum și pentru proiectarea focoaselor nucleare,

Acest aspect face dificilă implementarea unei garanții nucleare autonome anglo-franceze pentru Europa, fără o colaborare americană continuă.

În domeniul nuclear, există atât riscuri considerabile, cât și recompense potențiale.

Numeroase pericole sunt asociate cu sugestia lui Macron privind armele nucleare, aspecte pe care acesta le-a omit cu precauție în alocuința sa din 2 martie.

În esență, diferența de abordare dintre strategia de descurajare extinsă a Franței și cea a SUA nu are numai implicații politice, ci și repercusiuni practice: în cadrul partajării nucleare a NATO, piloților partenerilor li se oferă o implicare directă în procesul de lansare a armelor, pe când Franța s-ar limita la oferirea de asistență și găzduire, menținând controlul deplin asupra procesului de livrare a armelor.

Nicio cantitate de exerciții comune nu poate acoperi această diferență calitativă fără o schimbare a doctrinei suverane franceze

– o posibilitate pe care Parisul a respins-o deja.

În continuare, arsenalul Franței, relativ limitat și proiectat în primul rând pentru a inflige avariile ireparabile necesare pentru a destabiliza complet nucleul vital al unui potențial adversar, se dovedește inadecvat pentru reacții defensive flexibile și progresive, așa cum impune conceptul extins de descurajare. Condiționați de șase decenii de strategii americane de escaladare, partenerii NATO vor găsi o abordare de tip „totul sau nimic” greu de acceptat drept alternativă viabilă.

Frustrarea lui Merz

cu privire la Viitorul Sistem Aerian de Luptă subliniază incertitudinile apărute în legătură cu protecția europeană în scenariul unei retrageri a Statelor Unite.

Un alt aspect care ar putea afecta planurile lui Macron este legat de alegerile prezidențiale din Franța, care vor avea loc în 2027.
Un posibil obstacol intern apare odată cu creșterea popularității partidului Rassemblement National, care consideră suveranitatea nucleară un subiect extrem de sensibil.
Acest partid s-a arătat în mod constant împotriva oricăror angajamente de securitate care ar putea limita capacitatea Franței de a lua decizii independente, ceea ce ar putea constitui un impediment major pentru extinderea garanțiilor nucleare franceze către partenerii săi europeni.
În acest context, este posibil ca președintele Macron să nu poată continua proiectele sale pe termen lung, având în vedere experiența istorică a președintelui de Gaulle, care a respins propunerile de cooperare nucleară multilaterală lansate de guvernul Mollet la sfârșitul anilor 1950.

În ciuda acestui fapt, propunerea lui Macron prezintă un avantaj unic pe care niciun alt lider european nu îl posedă: o capacitate de descurajare nucleară care nu poate fi ușor eliminată dincolo de Atlantic.
Localizarea rachetelor Rafale pe teritoriul european al NATO ar putea complica considerabil planificarea militară a Rusiei, deoarece mecanismul decizional colectiv impune Berlinului să participe activ la strategia nucleară, în loc de a o delega către Washington.
Mai mult, coordonarea cu opt aliați prin mecanisme formale generează constrângeri politice semnificative pentru orice viitor președinte francez care ar dori să o dezactiveze.

Într-adevăr, niciun alt factor nu poate compensa protecția oferită de umbrela nucleară americană. Însă, în cazul în care această protecție încetează să mai existe, situația devine critică pentru Europa, deoarece nu posedă capacitățile necesare pentru a o înlocui.

Pentru a-și asigura viitorul, Franța trebuie să accelereze procesul de formalizare a mecanismelor de consultare prezentate pe 2 martie, prin încorporarea lor în înțelegeri bilaterale care să angajeze viitoarele administrații prezidențiale, în loc de a se sprijini exclusiv pe diplomația personală.
Opt aliați din cadrul NATO, inclusiv Germania, ar trebui să încerce să obțină de la Paris clarificări suplimentare privind implicațiile concrete ale desfășurării anticipate, începând cu ipoteza că focoasele nucleare ar putea însoți avioanele franceze.
Între timp, Washingtonul ar trebui să se abțină de la a considera inițiativa lansată de Macron drept o alternativă la NATO.
O postură nucleară europeană consolidată poate servi și intereselor americane, mai ales în scenariul în care o viitoare administrație prezidențială din SUA ar decide să-și limiteze angajamentele pe continentul european.
Cel mai nefaste rezultat posibil pentru toate părțile implicate ar fi crearea unui cadru de descurajare avansat, prea dezvoltat pentru a putea fi ignorat, dar prea instabil pentru a inspira încredere.