Fundamental, situațiile în care se recurg la dispute juridice constituționale pentru a elibera o situație tensionată în politică sunt de tip criză și, de obicei, ilustrează eșecul compromisului și al negocierii dintre actori politici, scrie, într-un articol de opinie, jurnalista Ionela Gavril, specializată în Științe Politice.
Criza guvernamentală actuală se manifestă ca cea mai extinsă în ceea ce privește durata până la numirea unui nou premier, depășind o lună de la ultimele întâlniri oficiale dintre președinte și partidele politice (23 iunie) și fără ca acestea să rezulte în vreun numitor. În contextul în care impasul pare a fi intransponibil, s-a anunțat public și posibilitatea de a aduce o sesizare la Curtea Constituțională, având în vedere un potențial conflict juridic de caracter constituțional între autorități.
mijloc care nu este perfect, însă trebuie să fie considerat pentru a elibera criza
Citește șiGeorge Simion acuză un „mare blat” pentru instalarea Guvernului Niculescu: „PSD-ul va guverna”. Ce spune despre Bolojan
Dacă perioadele 2009-2014 (23 de decizii) şi 2017-2019 (12 decizii) au fost unele dintre cele mai intense în privinţa frecvenţei cu care Curtea a fost sesizată cu astfel de conflicte pentru a arbitra tensiuni politice între autorităţi, în perioada 2021-2025, marcată de rotaţii politice la funcţia de prim-ministru, de coaliţii de guvernare între partidele mainstream şi de „stabilitate”, s-a solicitat arbitrajul Curţii Constituţionale într-o mult mai mică măsură (doar 4 decizii). Ceea ce arată că opţiunea pentru negociere şi compromis politic scade potenţialul de conflict.
Chiar dacă situația prezentă se caracterizează prin blocajul discuțiilor dintre partide și conducători, acesta pare imposibil de rezolvat. Niciun dintre posibilii factori capabili să adreseze o sesizare Curții nu manifestă dorința de a proceda.
Curtea Constituțională nu este o soluție ideală pentru a elimina tensiunile politice, deoarece arbitrajul instituției tendă să aprofundeze conflictele politice sau să transforme Curtea într-un instrument de legislație activă. Mai mult, se vor ridica și acuzații privind politizarea hotărârilor, pentru că, inevitabil, Curtea va emite o pronunție în favoarea uneia dintre părți.
În ciuda faptului că situația de impas pare a fi una fără soluție, așa cum se vede în prezent, apelarea la Curtea Constituţională reprezintă o opțiune de luat în considerare, printre altele. Nu este cea mai bună alegere, din motivele menționate, dar rămâne un instrument disponibil.
Se pare, totuși, că factorii politici implicați – partidele, președinte, premierul – nu își asumă nici negocierile, nici efortul de a găsi un compromis pentru consolidarea unui guvern, nici conflictul, pentru a putea apela la Curții Constituționale, de exemplu. Pentru ca Curtea să poată fi sesizată, este necesar ca părțile implicate să accepte un conflict. Nu se dorește stimularea unei conflictualități excesive în politică, ci identificarea acelei doze de conflict legitim dintr-o democrație și asumarea lui.
Ar fi îndeplinite condițiile care ar constitui un conflict juridic de natură constituțională?
Bazându‑se pe interpretările Curţii Constituţionale privind acest instrument, conflictele de natură constituţională se referă la blocarea sau funcţionarea deficitară a activităţii unei autorităţi publice, cauzată de acţiunea sau inactivitatea unei alte puteri sau autorităţi publice (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005).
În cazul de faţă avem un guvern demis prin moţiune de cenzură pe 5 mai 2026, deci un guvern care funcţionează neclar, având în vedere că nu este un guvern interimar, căruia să i se aplice termenul maxim de interimat de 45 de zile. În timp ce interimatul intervine, conform Constituţiei, în cazul demisiei, situaţia de demitere intervine ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură. Iar pentru această ultimă situaţie a demiterii, Constituţia nu prevede un termen în care Guvernul demis poate activa, spunând doar că acesta „îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern”.
Curții indică faptul că, din cauza absenței unui termen, majoritatea actorilor politici implicați își modelează speculațiile în funcție de interesele proprii. Totuși, jurisprudența instituției confirmă că perioada de așteptare pentru alegerea unui nou premier și pentru funcționarea unui guvern demis nu poate fi prelungită la nesfârșit.
Având în vedere că există un guvern demis, iar durata acestuia nu poate fi stabilită ca fiind optimă sau acceptabilă, se pot încheia serii de contestații în instanță asupra actelor pe care guvernul respectiv le poate adopta (de exemplu: hotărâri, proiecte ambigue, proiectul salarizării – fie ca act administrativ, fie ca operațiune administrativă). În prezent, ultimele acte esențiale pentru PNRR nu mai pot fi adoptate de guvern și au fost transferate către parlament. Transferul către parlament este de fapt benefic, deoarece acesta ar trebui să fie principalul legiuitor; însă, din cauza particularităților actelor PNRR, apare un blocaj care deja cauzează pierderi.
Președintele României poate alege să amâne exercitarea exclusivă a dreptului de a numi un nou premier, iar faptul că partidele și liderii acestora nu sunt disponibili pentru negocieri în vederea susținerii unui guvern, face ca un eventual conflict juridic de natură constituțională să se situeze între președinte și parlament/partide.
Ar putea fi sesizat de parlament (prin preşedinţi), acesta imputând preşedintelui că tergiversează desemnarea unui premier şi că nu îşi poate exercita rolul de acordare a votului de încredere pentru un nou guvern. Dar ar putea fi sesizat, in extremis (nu neapărat şi întemeiat), şi de preşedinte, acesta reclamând că partidele nu vin cu soluţii viabile care să ducă la susţinerea unui guvern.
Poate preşedintele tergiversa la nesfârșit desemnarea unui premier?
Întrebarea respectivă primește unele răspunsuri parțiale din partea jurisprudenței Curții Constituționale.
Astfel, Curtea sugerează, cum este poate intuitiv, că mai degrabă nu poate tergiversa la nesfârşit. „Prin utilizarea verbului „va desemna” din Constituție, legiuitorul constituant a avut în vedere obligația, și nu posibilitatea Președintelui de a acționa în sensul numirii unui prim-ministru interimar, respectiv a unui ministru interimar. Lipsa unui text în Legea fundamentală care să instituie un termen imperativ pentru emiterea decretului Președintelui României de desemnare a unui prim-ministru/ministru interimar nu poate fi interpretată în sensul tergiversării sine die a îndeplinirii acestei obligații constituționale”. (Decizia nr. 504/2019 a Curții Constituționale).
Tor Curtea mai menționează, în altă hotărâre, că președintele, alături de alte autorități publice, este obligat să-și execute sarcinile, printre care și atribuția de a numi premierul,
„de îndată”
.
„Curtea reține că lipsa unui termen expres prevăzut în Constituție în acest sens nu poate constitui un argument pentru tergiversarea sine die a prezentării motivelor, în condițiile în care obligația motivării subzistă, prin raportare la Decizia nr. 98/2008. Prin urmare, Președintele trebuie să își motiveze refuzul concomitent cu anunțarea deciziei sale de a nu da curs propunerii de numire formulate de prim-ministru. Rolul constituțional al autorităților publice și raporturile constituționale în care se află acestea le impun un comportament instituțional responsabil, manifestat prin exercitarea cu bunăcredință a atribuțiilor și îndeplinirea de îndată a obligațiilor, în caz contrar fiind amenințată însăși buna funcționare a statului”. (Decizia nr. 875/2018 a CCR).
În această situație, inițiativa de a semnala un conflict ar reveni Parlamentului, care ar putea susține că președintele a rămas inactiv și că nu poate acorda un vot de încredere unui guvern cvasiblocat, care funcționează într-un mod neclar de mult timp.
În ce măsură se poate considera viabilă prezentarea unei sesizări la Curtea Constituțională și cât de oportună este această acțiune?
Conflictele juridice de natură constituţională pot fi sesizate de preşedintele Camerei, preşedintele Senatului, prim-ministru, preşedintele ţării sau preşedintele CSM. Ce este particular în actualul blocaj este că niciunul dintre actorii instituţionali care pot sesiza nu îşi asumă nici negocierea, nici conflictul.
În cazul în care se ridică o ipoteză de conflict între președintele și parlament, acesta ar putea depune o sesizare, așa cum am menționat anterior, susținând că partidele și, prin consecință, Parlamentului, nu sunt disponibile pentru a permite funcționarea unui guvern. Totuși, acest scenariu rămâne dificil de realizat, deoarece partidele nu pot fi considerate actori implica
Scenariul mai plauzibil teoretic ar fi o sesizare din partea preşedinţilor Senatului şi Camerei. Aceştia însă, unul de la PNL şi altul de la PSD, ezită să recurgă la acest instrument, din moment ce se acuză reciproc că blochează formarea guvernului. Deci, acuzaţia nu se îndreaptă, în discursurile lor, împotriva preşedintelui, ceea ce face ca, din punct de vedere practic, şi acest scenariu să fie dificil.
Chiar dacă, în final, un dintre subiecţii autorizați să sesizeze ar alege să aplice acest instrument, soluționarea unui astfel de conflict, în sensul în care Curtea ar afirma că președintele trebuie să numească un prim-ministru „de îndată” sau să stabilească un termen, ar putea avea unele consecinţe asupra președintelui sau a partidelor.
O decizie a Curţii, dacă ar fi sesizată, ar putea creşte presiunea pe preşedinte de a desemna premier/premieri, fără ca acesta să fie obligat să recurgă la anticipate, dacă nu doreşte să o facă. Ar putea creşte, de asemenea, şi presiunea pe partide, determinându-le să convină la susţinerea unui guvern plin. Un apel la Curte în acest moment de blocaj total, chiar dacă nu ar fi ideal, ar putea dinamiza măcar interacţiunea politică şi ar presa actorii să găsească soluţii.
Articolul a fost inițial publicat pe site-ul Contributors.ro.
COMENTARII / 0