Procesul Cretzianu: Statul român vs. un diplomat într-o luptă de 10 ani

O sumă uriașă de șase milioane de franci elvețieni, un diplomat în exil și un regim comunist care depunea eforturi să-și urmărească adversarii chiar și în instanțele din țările occidentale. Această poveste poate părea un scenariu de film, însă este o realitate istorică confirmată. Întrebările ridicate de acest caz cu privire la cine are controlul asupra amintirilor și fondurilor unei națiuni care dorește să-și păstreze principiile sunt mai relevante decât se crede. Răspunsurile la aceste întrebări ne sunt oferite de istoricul Diana Mandache, autoare a cărții „Banii exilului”.

Cristina Cileacu a adresat un salut călduros invitatului său, Diana Mandache, istoric și autoare a cărții Banii exilului, în cadrul emisiunii Pașaport diplomatic, exprimându-și bucuria pentru prezența acesteia.

Un mesaj de mulțumire a fost adresat de către Diana Mandache pentru onoarea acordată.

Citește șiDan Dungaciu: AUR își prezintă mandatul pentru consultările Cotroceni

Vă mulțumesc pentru invitație.

România se confruntă într-o luptă juridică singulară cu un diplomat izolat. Procesul a devenit o provocare majoră pentru justiția românească.

În perioada zbuciumată de după 1944, clasele conducătoare din România aveau impresia că terenul se deplasează de sub vechile structuri de putere. Au inițiat transferuri clandestine de fonduri către reprezentanții diplomatici din Occident, fiind convinse că aceste resurse financiare ar putea asigura, cel puțin în străinătate, o percepție a României care, în țară, era pe punctul de a fi complet distrusă. Aceste fonduri pentru exil nu reprezentau simple sume de bani, ci mai degrabă o formă de rezistență tăcută, un pariu că lumea liberă va da atenție vocilor celor care pledau pentru România, astfel încât aceasta să nu fie neglijată ca stat cu o identitate distinctă, tocmai atunci când regimul de la București o transforma sistematic într-o simplă provincie a blocului sovietic.

O discuție aprinsă are loc în jurul ultimei apariții editoriale Cristina Cileacu la Editura Corint. Procesul Cretzianu în Elveția este subtitlul cărții Banii exilului. În câteva cuvinte, Cristina Cileacu prezintă o scurtă sinteză a conținutului cărții sale.

Diana Mandache relatează că procesul în cauză se referă la un fond special destinat exilului, creat ca o precauție în cazul în care România ar fi fost ocupată de forțele sovietice. Această idee a luat naștere în perioada războiului, mai exact în anii 1943-1944, iar Alexandru Cretzianu a intrat în posesia sumei la începutul anului 1945, până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa.

• Procesul internațional a fost intentat de statul român împotriva unui diplomat care, în 1945, ocupa funcția de ministru al României la Ankara și care ulterior s-a aflat în exil.
• Aceasta făcea parte din sistemul diplomatic democrat, care s-a opus regimului guvernului Petru Groza, pro-comunist, și apoi statului comunist.

În acel moment, Alexandru Cretzianu a fost ales, la propunerea lui Iuliu Maniu, să gestioneze un fond politic, ca parte a unui nucleu de diplomați constituit în exil.

Este un proces al statului român care a urmărit recuperarea unei sume de bani, șase milioane de franci elvețieni.

Statul comunist a susținut acest proces invocând dreptul public românesc, care însă nu putea fi aplicat în Elveția, deoarece cele două țări nu aveau încheiată o convenție bilaterală, și a existat o incompatibilitate între dreptul intern, dreptul elvețian și cel public românesc.

Au fost invocate diverse chichițe juridice, iar procesul s-a desfășurat din 1945 până în septembrie 1956, finalizându-se cu victoria lui Alexandru Cretzianu, deoarece contul creat în numele său la o bancă din Elveția a fost perfect legal.

Obiectivul acestor resurse financiare externe excepționale este procesul Cretzianu, care a devenit o luptă de durată între statul comunist român și un singur diplomat pentru o sumă de 6 milioane de franci elvețieni, luptă care a depășit 10 ani.

Îmi amintesc că atunci când făceam școală, în timpul perioadei comuniste, se tot vorbea la istorie, istoria mistificată de comuniști, despre faptul că regimul de dinainte de comuniști, regimul regelui, după care guvernul liberal, a fugit cu banii din țară. Vorbim despre genul acesta de conturi care, de fapt, au fost deschise cu ce scop? Acești șase milioane de franci elvețieni, pe care Alexandru Cretzianu, în calitate de reprezentant diplomatic al României la vremea respectivă, i-a primit pe numele său, (asta arată o mare încredere pe care statul o avea în funcționarii săi publici, pentru că, până la urmă, asta este un diplomat). La ce erau, de fapt, folosiți acești bani? De ce diplomații pe vremea respectivă primeau sume atât de mari?

nu se poate folosi direct quotation block decât pentru quotes blocs și quotation marksacolo unde aveam deja asa. Deci

Reamintesc un detaliu istoric menționat de Cristina Cileacu: în perioada școlarității sale, sub regimul comunist, se discuta despre modul în care guvernul anterior, condus de rege și apoi de liberali, a dispus de fondurile statului.
Alexandru Cretzianu, în postura de reprezentant diplomatic al României, a primit șase milioane de franci elvețieni pe numele său, fapt ce reflectă încrederea statului în funcționarii săi publici.
Întrebările rămân: care era scopul real al acestor fonduri și de ce diplomații din acea perioadă primeau sume atât de mari?

În acea perioadă, anumite fonduri financiare erau gestionate de către statul român, iar Ministerul Afacerilor Străine deținea controlul asupra administrării acestor resurse, mai ales în timpul perioadei de război, în orașe importante din țări neutre, precum Berna, Ankara, Stockholm, Madrid și Lisabona, după cum afirmă Diana Mandache.

În mod evident, anumite entități nu au fost implicate în conflict.
Cristina Cileacu a afirmat acest lucru, subliniind că respectivele entități nu au participat la război.

Diana Mandache a subliniat importanța acestor fonduri, explicând că regimul juridic, decretele și legile din noiembrie 1944 defineau modul de creare a acestor fonduri speciale și cheltuieli excepționale, ulterior denumite fonduri pentru interese superioare de stat.

• Aceste fonduri speciale erau destinate situațiilor extreme și excepționale de război, care necesitau funcționarea diplomației.
• Ele erau utilizate pentru acoperirea cheltuielilor de întreținere și plată a personalului diplomatic, a cheltuielilor legate de sediile diplomatice, precum și pentru activități informative și politico-informative confidențiale.

După 23 august 1944, în guvernarea Sănătescu, a fost adoptată o nouă lege care a confirmat continuitatea juridică a regimului fondurilor speciale externe.
Prin deținerea acestor fonduri, statul român a putut să-și mențină activitatea și să asigure continuitatea în fața ocupării sovietice și a instaurării unui regim pro-comunist, permițând diplomației și diplomaților, în special din statele neutre, să acționeze și să formeze un nucleu al exilului românesc, ceea ce s-a și întâmplat.

Pericolul este mereu asociat cu direcția Est

O discuție pertinentă o ridică Cristina Cileacu atunci când reflectează asupra importanței păstrării valorilor autentice ale națiunii, valori care se distanțau considerabil de principiile comuniste.
Într-o încercare de a trasa o paralelă, deși forțată, aceasta remarcă faptul că, spre deosebire de trecut, România actuală nu mai este afectată de comunism.
Cu toate acestea, amenințarea externă rămâne o prezență constantă la granițele noastre și, în același timp, mentalitățile oamenilor se schimbă doar în urma unor perioade îndelungate.
În acest context, dacă am extinde această comparație la situația actuală a României și la cea din timpul războiului, se pune întrebarea dacă gestul de a proteja valorile fundamentale ale țării este la fel de eficient în prezent.
Deși diplomația românească continuă să existe și să fie reprezentată de profesioniști remarcabili, perspectiva Cristinei Cileacu asupra acestui subiect, ca istoric, aduce în discuție o analiză comparativă între trecut și prezent.

În prezent, ne confruntăm cu o perioadă extrem de sensibilă și volatilă din punct de vedere politic, economic și diplomatic, declară Diana Mandache.
Acest context impune o cunoaștere aprofundată a mecanismelor de navigare în cadrul complex al relațiilor internaționale politico-diplomatice și militare.
În ceea ce privește fondurile speciale, acestea au existat dintotdeauna și sunt gestionate de diverse state cu care România are relații politice și diplomatice importante.
Aceste state sunt recunoscute pentru credibilitatea lor în sistemul bancar internațional.

În 1945, și în continuare, Elveția constituie un sistem bancar incredibil

, la care au apelat, în general, statele europene și băncile elvețiene, precum și Marea Britanie.

Transparența informațiilor este asigurată în fondurile documentare ale Elveției, unde se păstrează arhive caracterizate prin secrete ce devin publice.

Documentarea exhaustivă a fost un proces anevoios, după cum se relatează în lucrarea Banii exilului.
Cristina Cileacu a menționat anterior că această carte a necesitat o cercetare amănunțită.
În legătură cu sursele utilizate, autoarea a explicat cum a reușit să obțină acces la arhivele din Elveția, care au constituit o bază semnificativă pentru documentele prezentate în carte.
În acest context, se pune întrebarea: Care au fost pașii care au dus la consultarea acestor arhive elvețiene?

Potrivit spuselor Diana Mandache, era de la sine înțeles că arhivele elvețiene conțineau documente juridice și politico-diplomatice referitoare la procesul intentat de statul român împotriva unui diplomat pe teritoriul elvețian.

Deci, era implicată atitudinea esențială a autorităților politice și diplomatice

.
În perioada de după pandemie, când majoritatea oamenilor erau izolați la domiciliu și toate activitățile erau sistate, autoarea a studiat online arhivele din Elveția.
După ce a parcurs toate procedurile, a primit un răspuns prompt, fără a fi nevoită să călătorească.
În acest context, se remarcă ușurința cu care se poate accesa informația și se poate efectua cercetarea în străinătate, spre deosebire de România.
Această facilitate a ajutat-o în documentarea sa, având posibilitatea de a prezenta tema sa de cercetare și intențiile de a publica o carte.
În Elveția, totul este transparent și favorizează cercetarea, ceea ce nu este cazul în România și în alte țări în ultimii ani.
O preocupare majoră a Dianei Mandache este lipsa de interes pentru cercetarea istorică, în loc de ajutor, uneori cercetătorii fiind lăsați în așteptare.

Într-o confruntare juridică fără precedent, statul comunist român se află într-o luptă acerbă cu justiția elvețiană.

O investigație amănunțită a fost realizată de către autoare în arhivele din Elveția, unde au fost studiate documente juridice referitoare la un anumit caz.
Cartea rezultată descrie procesul în detaliu, prezentând toate etapele acestuia pas cu pas, inclusiv documente despre România comunistă de mai târziu și modul în care regimul comunist a încercat să recupereze acești bani.
Potrivit Cristina Cileacu, această cercetare oferă o imagine clară a evenimentelor.

Documentele prezentate reprezintă o colecție valoroasă de acte juridice și informații esențiale privind relațiile dintre România și Elveția, oferind o perspectivă detaliată asupra presiunilor exercitate de politicienii și diplomații români asupra omologilor elvețieni pentru a influența sistemul judiciar elvețian, fără a înțelege sau făcând că nu înțeleg principiul fundamental al separației puterilor într-un stat. Diana Mandache subliniază că această carte demonstrează independența justiției, un concept ce necesită o înțelegere profundă în România. Modul în care autoritățile elvețiene au rezistat presiunilor politice din partea României, indiferent de guvernarea doctorului Petru Groza sau de politicienii comuniști din Republica Populară Română și Republica Socialistă România, este de o importanță deosebită, deoarece nu au intervenit în procesul juridic. Această colecție include o varietate de documente: acte juridice, note contabile, documente din arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României, declarații notariale, rapoarte și corespondență diplomatică, atât românească, cât și elvețiană. Acestea sunt extrem de interesante deoarece nu numai că reconstituie procesul din punct de vedere juridic, ci și din perspectiva relațiilor politice și diplomatice în perioada de început a Războiului Rece.

În ce mod era percepută România de către partenerii săi la acel moment?
Această întrebare a fost ridicată în cadrul procesului intentat împotriva unui singur diplomat, Cristina Cileacu.

În acea perioadă, percepția era că România comunistă era un stat în care acțiunile judiciare erau puternic influențate de considerații politice și ideologice; în ciuda susținerilor venite din partea oficialilor și diplomaților comuniști români în favoarea respectării deciziilor instanțelor din România, era clar că acest demers nu putea avea succes, din cauza lipsei unei convenții bilaterale; această concluzie se baza pe faptul că partea elvețiană era conștientă de natura politică a proceselor și de faptul că ele se desfășuraseră in absentia, în absența reprezentanților diplomatici români, după cum afirmă Diana Mandache.

În Elveția, sistemul judiciar se dovedește a fi extrem de rezistent la orice formă de intimidare.

În urma unei lupte judiciare complexe, statul român a fost înfrânt în procesul intentat de Cristina Cileacu în cadrul Banii exilului, după ce a depus eforturi susținute în mai multe etape pentru a obține câștig de cauză. În ciuda acestor eforturi, rezultatul final a fost unul nefavorabil, pierderea procesului fiind consecința directă a unor factori decisivi. Care au fost, așadar, motivele care au stat la baza acestei înfrângeri judiciare?

Diana Mandache subliniază că justiția elvețiană nu a abordat fondul problemei pe durata a aproape 11 ani, datorită incompatibilității dreptului public românesc. În schimb, a examinat procedurile care au avut loc pe teritoriul elvețian și legalitatea deschiderii și transferului unei sume la bănci precum Banca Union, the Bank Swiss, UBS din Berna.

În cursul acestei perioade de aproape 11 ani, nu a intrat în problema de fond, dreptul public românesc fiind incompatibil.

A fost analizat mai întâi ordinul ministerial emis de către ministrul de Externe Constantin Vișoianu în ianuarie 1945, care a fost considerat de justiția elvețiană un act de guvernământ ce dispunea transferul și defalcarea unei sume din fondul special, separând șase milioane de franci elvețieni.
Această separare a banilor de fondul special a fost considerată a fi bine pregătită juridic și a reprezentat de fapt faptul că era vorba de bani personali destinați lui Alexandru Cretzianu.
Conform decretului adoptat în noiembrie 1944, articolul 5, totul era în deplină legalitate.
Depunerea a fost de asemenea legală, fiind vorba de un cont personal și deci confidențial.
Legislația privind separarea acestor bani prevedea condiții speciale, confidențiale, care nu puteau fi divulgate.

În centrul atenției se află cazul unui reprezentant diplomatic care a ales să părăsească țara și să se stabilească în străinătate.

Ancheta îl vizează pe Cristina Cileacu și pe un diplomat care a intrat în posesia unei anumite sume de bani, iar despre acesta din urmă vorbim deja de ceva timp.

Un anumit individ a fost identificat ca fiind Anastasiu de către Diana Mandache.

Într-adevăr, însă ulterior această sumă de 6 milioane de franci elvețieni a fost virată pe numele lui Alexandru Cretzianu, care și-a exercitat atribuțiile de reprezentant diplomatic al României, mai întâi la Ankara, pentru ca ulterior să migreze în Statele Unite. Oare cum ar trebui să-l percepem? Este el un personaj de încredere sau unul nefaste? În cele din urmă, a izbucnit o controversă. Aceasta probabil a fost și intensificată ulterior de către statul român, supărat că era pe punctul de a pierde acest proces. Cum ar trebui să-l considerăm pe acest personaj?

Alexandru Cretzianu a fost un diplomat experimentat, respectat încă din perioada războiului, care a jucat un rol crucial ca legătură la Cairo, unde se desfășurau negocieri pentru încheierea armistițiului. Politicienii români, inclusiv aliații săi, îl considerau un om de încredere. Cretzianu depusese un jurământ de credință pentru a intra în serviciul diplomatic și, ulterior, în 1940, față de Regele Mihai. Fiind un monarhist și un regalist democrat, el a respectat ordinul ministrului de Externe, Constantin Vișoianu. Din punct de vedere juridic, Cretzianu a ieșit victorios în acest proces. Cu toate acestea, o umbră a planat asupra lui din cauza rivalităților în exil. Se spunea că o parte din bani fuseseră alocați pentru susținerea scrierii unor rapoarte la Conferința de Pace de la Paris de către un grup de diplomați în exil, paralel cu delegația oficială a României. O altă parte a fost folosită pentru constituirea Comitetului Național Român, guvernul în exil al României, al cărui prim președinte a fost generalul Rădescu, care a intrat în conflict cu Cretzianu privind destinația acestor fonduri.

Acest fond este un fond personal dat pe încredere printr-un ordin ministerial, la propunerea lui Iuliu Maniu, care era folosit după propria sa conștiință numai pentru chestiuni politice, nu pentru acțiuni umanitare oferite intelectualității din exil.

Cretzianu explică acest lucru în corespondența personală cu un alt ambasador, Nicolae Comnen, aflat în exil. Motivul pentru care a fost privit cu suspiciune? În primul rând, pentru că nu a făcut publice aceste cheltuieli.

Învățămintele referitoare la încredere constituie un subiect aparte.

Încrederea în capacitatea unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe de a-și îndeplini atribuțiile este Cristina Cileacu care subliniază că această încredere este esențială, având în vedere lipsa de transparență în ceea ce privește cheltuielile, fiind un cuvânt-cheie în acest context.

Tocmai pentru că nu avem o transparență a acestor cheltuieli, dar avem acest cuvânt-cheie, care este încrederea că cineva mandatat de un ministru de Externe își va face treaba

și se întreabă dacă acest tip de încredere mai există în România actuală, solicitând părerea istoricului.
Ea revin la situația actuală din România și face apel la experiența de istoric pentru a evalua prezența acestui tip de încredere.

Există o categorie de persoane de care nu avem cunoștință, potrivit Diana Mandache.
În general, cei care muncesc intens și au convingeri reprezintă acea parte a realității care rămâne ascunsă.
Sunt ferm convinsă că acești oameni există, însă vreau să subliniez că odată cu schimbările politice, anumite fonduri speciale au fost uneori utilizate în mod abuziv, ducând la crearea de conturi individualizate.
În consecință, unele fonduri au fost deturnate, așa cum s-a întâmplat, probabil, în urma evenimentelor din decembrie 1989.

Justiția independentă nu reprezintă o opțiune, ci mai degrabă o necesitate.

Încheind această conversație despre Banii exilului, care este mesajul-cheie al cărții dvs., recent editate la Editura Corint și care sunt principalele idei pe care cititorii ar trebui să le rețină după lectură?
Cristina Cileacu a publicat lucrarea menționată, prilej cu care a discutat despre concluziile rezultate în urma cercetărilor sale.

Justiția independentă constituie o prioritate de bază și ar trebui să fie permanent în atenția noastră, a afirmat Diana Mandache.

Deci cartea este o carte istorică, diplomatică, conține o istorie a diplomației, dar și o istorie juridică a unui proces internațional.

Totodată, ea a subliniat importanța rolului diplomaților și a diplomației în gestionarea situațiilor de criză și a evenimentelor politice excepționale care pot conduce la circumstanțe dificile pentru persoanele aflate în poziții-cheie, care trebuie să rămână fideli principiilor democrației.

Urmărind un ideal înalt, după cum s-a exprimat Cristina Cileacu, o națiune ar trebui să se ridice, cu mândrie și demnitate, susținând steagul care reprezintă principiile și valorile fundamentale. Conversația cu Diana Mandache a fost extrem de plăcută și de aceea îi aducem mulțumiri pentru participare.

Recunoștința a fost exprimată de Diana Mandache.