Războiul informațional: Moscova în întuneric, Bucureștiul în online nelimitat

În dimineața curentă, o veste alarmantă a venit dinspre Moscova: Putin a ordonat operatorilor de telecomunicații mobile să limiteze conexiunea la internet în multiple sectoare...

În dimineața curentă, o veste alarmantă a venit dinspre Moscova: Putin a ordonat operatorilor de telecomunicații mobile să limiteze conexiunea la internet în multiple sectoare ale orașului. Motivul invocat oficial este protecția securității. În practică, această decizie are drept consecință: imposibilitatea de a solicita taximetre prin mijloace digitale, blocarea terminalelor POS, actualizări ale hărților care nu mai sunt disponibile și servicii de livrare care au fost suspendate.

Nu se face o paralelă între situația de la Moscova și cea din România, deoarece contextul este diferit. În Rusia, restricțiile privind accesul la informații sunt impuse prin decizii politice. Pe de altă parte, în România, problema este inversă și mai complexă: accesul la informații este nelimitat, însă spațiul public este acaparat de zgomot informațional, narativele sunt preluate fără critică și deciziile strategice sunt evaluate pe baza emoțiilor. Deși mecanismele sunt distincte, efectele asupra confuziei cetățeanului pot fi asemănătoare. Tocmai din acest motiv, exemplul de la Moscova servește drept punct de plecare pentru a ne interroga despre utilizarea libertății de informare pe care o deținem:

Ce facem cu libertatea de informare pe care o avem?

Citește șiBrexit eșuat, admite premierul britanic; Marea Britanie caută UE

Realitatea este că resursele sunt risipite în zadar. Nu pentru că populația României ar fi mai puțin logic decât alte națiuni, ci pentru că dezbaterea publică a fost, se pare, abandonată de cei care ar trebui să o structureze. Acest fenomen este și rezultatul direct al responsabilității noastre, a celor care deținem funcții publice. Atunci când nu oferim explicații, nu facem traduceri accesibile pentru publicul larg cu privire la deciziile de politică externă, și nu încadrez adecvat situațiile, interpretările simpliste devin inevitabile. Iar cei care simplifică realitatea nu au întotdeauna intenții bune.

Am colegi în Parlament care îmi spun: nu mai scriu nimic pe Facebook pe subiectele aste, la ce să mă înjure lumea în comentarii

. Faptul este înțeles. Însă tăcerea în momente de tensiune înseamnă capitulare înainte ca bătălia să fi început.

Urmărind evenimentele recente, putem observa decizia luată de Statele Unite de a consolida capacitățile militare pe teritoriul României. Această veste a declanșat o reacție predominant negativă din partea publicului. Unii s-au arătat îngrijorați că americanii urmează să desfășoare rachete pe teritoriul român. Alții au exprimat teama că România ar putea deveni o țintă și că se implică într-un conflict care nu îi privește. Însă, niciuna dintre aceste temeri nu se dovedește a fi întemeiată în realitate. Aceste îngrijorări au apărut ca urmare a lipsei de informații clare sau a unor explicații oferite prea târziu, într-o manieră prea tehnică și prea puțin captivantă.

România și alianța sunt mai puțin vulnerabile în fața unui potențial atac datorită mecanismului de descurajare strategică, care a fost observat și utilizat pe tot parcursul istoriei Alianței Nord-Atlantice. Acest proces implică evaluarea costurilor unui posibil atac de către un agresor, care ia în considerare nu numai capacitățile României, ci și răspunsul colectiv al aliaților. O prezență aliată mai consistentă și mai vizibilă pe teritoriul românesc face ca agresiunea să fie mai puțin probabilă, deoarece calculele privind costurile și consecințele unui atac devin mai nefavorabile pentru agresor. Astfel, România devine o țintă mai greu de atacat, și nu una mai expusă, datorită prezenței militare americane.

Încă o controversă neclară înconjoară sistemul Aegis Ashore de la Deveselu.

  • fiind instalat în 2016;
  • făcând parte din scutul antirachetă al NATO;
  • proiectat exclusiv pentru interceptarea rachetelelor balistice cu rază medie și lungă de acțiune.

Acest sistem nu posedă componente ofensive, fiind fizic și tehnic incompatibil cu lanșarea de atacuri.
Funcționalitatea sa este pur defensivă: detectarea și neutralizarea rachetelelor îndreptate spre teritoriul aliat, inclusiv cele lanșate din zone instabile ale Orientului Mijlociu sau din alte direcții.

Prezentarea lui drept „provocare la adresa Rusiei” este un narativ rusesc, nu o analiză strategică sofisticată.

O discuție mai detaliată despre Iran și posibilitățile sale de a ataca România este necesară.
Într-adevăr, Iranul posedă rachete balistice cu o rază de acțiune suficientă pentru a acoperi, în teorie, distanța până la România.
Însă, capacitatea tehnică și scenariul operațional real sunt două aspecte distincte.
Orice rachetă iraniană care vizează Europa centrală ar trebui să traverseze spații aeriene strict monitorizate – Turcia, țară membră NATO cu unul dintre cele mai avansate sisteme radar din regiune, controlează strâmtorile și Marea Neagră.
Având în vedere contextul geopolitic actual, scenariile de atac direct sunt extrem de puțin probabile.
Amenințarea iraniană reală la adresa României este de altă natură: finanțarea rețelelor de influență, propagandă și a unor actori terți – o amenințare hibridă care nu poate fi combătută cu rachete, ci cu informații și instituții consolidate.

Comunicarea publică reprezintă un element crucial pentru securitatea națională, tocmai din acest motiv.
O societate care are cunoștințe clare despre prezența soldați americani în România, despre Deveselu și despre natura reală a pericolelor care amenință țara devine mai rezistentă la manipulare și mai puțin probabil să fie izolată de partenerii strategici.

Deși comunicarea este esențială, ea nu este suficientă în sine. Trebuie să fie susținută de conținut relevant. România a acceptat deja să găzduiască infrastructura SUA și NATO, să participe la consolidarea flancului estic al Alianței și să acorde sprijin Ucrainei – decizii care consolidează poziția țării noastre în cadrul arhitecturii de securitate europene. Acum este momentul să solicităm și noi, în schimb, anumite lucruri concrete: investiții în industria de apărare românească, acces la tehnologii militare avansate și un rol mai important în structurile decizionale ale NATO.

Parteneriatul strategic funcționează când ambele părți obțin ceva

, așadar vocea României trebuie să fie auzită nu numai atunci când suntem de acord, ci și atunci când avem interese specifice de apărat.

COMENTARII / 0