Securitatea comunistă din România a avut nevoie, pentru a proteja regimul, de o structură paramilitară puternică. Așa au apărut și s-au consolidat de-a lungul celor patru decenii de dictatură temutele Trupe de Securitate. Au fost create în 1949 prin preluarea parțială a fostelor trupe ale jandarmeriei și s-a consolidat ca o componentă distinctă de rețeaua de ofițeri de informații și anchetatori. Ulterior, efectivele au fost formate în special din militari în termen recrutați prin serviciul militar obligatoriu, selectați dintre tinerii cu „origine sănătoasă”, cu dosar de cadre curat din punctul de vedere al „originii sociale”.
În prezent, oficialii proveniți din vechile Trupe de Securitate continuă să dețină funcții importante în structurile statului român. Un exemplu deosebit este Lucian Pahonțu, șeful Serviciului de Protecție și Pază (SPP). Potrivit publicației Recorder, generalul Pahonțu a servit ca ofițer în trupele de represiune ale lui Ceaușescu în perioada 1987-1990 și a participat la represiunea manifestanților din 21 Decembrie 1989 în Piața Universității. În declarația sa, Pahonțu, care nu a negat statutul de ofițer în Trupele de Securitate, a subliniat că acuzațiile privind implicarea sa în evenimentele din Decembrie 1989 nu sunt adevărate.
Suprimarea opoziției anticomuniste în zonele montane
Citește șiPolonia mobilizează peste 20.000 de polițiști în școli, după trei atacuri cu cuțitul
Evidența faptului că Trupelor de Securitate le era atribuită principală funcție de suprimare a oricărei forme de opoziție împotriva regimului se reflectă în operațiunile desfășurate în primii ani de la înființare. Soldații de securitate au participat activ la acțiuni de suprimare a rezistenței anticomuniste din zonele montane și la dizolvarea grupurilor de partizani, precum și la suprimarea revoltelor țărănești cauzate de colectivizarea forțată.
Într-o şedinţă de analiză a oportunităţii creării Trupelor de Securitate, din 1949, ministrul de interne Teohari Georgescu argumenta, potrivit unui studiu monografic al Securității apărut sub egida CNSAS, necesitatea constituirii acestor trupe indicând fără dubii şi „inamicii” potenţiali: „Numeroasa burghezie de la noi este asmuţită de provocările imperialiştilor din afară; problema este foarte serioasă şi noi nu putem merge pe linia autoliniştirii, dată fiind situaţia noastră şi vecinătatea cu Marea Uniune Sovietică. (…) Problema ţărănească începe a fi serioasă; noi n-am dat încă lovituri chiaburimii, care ar putea să ne puie piedici în drum spre socialism. Avem judeţe întregi de chiaburi şi dacă ar lua foc un judeţ întreg, acolo nu se va mai putea merge cu propaganda, ci va trebui acţionat”.
Coordonatorii studiului monografic „Securitatea 1948 -1989” – Florian Banu și Liviu Țăranu – susțin că, pe lângă neutralizarea sau nimicirea grupurilor de rezistenţă armată anticomunistă, respectiv „descoperirea, capturarea sau nimicirea elementelor paraşutate pe teritoriul României”, militarii din Trupele de Securitate au primit ca atribuții și paza şi apărarea unor obiective şi căi de comunicaţii, precum și asigurarea ordinii şi liniştii publice şi prevenirea oricărei acţiuni a „forţelor contrarevoluţionare”.
Cadre devotate „trup și suflet” partidului – Sursa foto: cetateadescaun.ro
„Îndeplinirea unor astfel de misiuni presupunea, în primul rând, încadrarea Trupelor de Securitate cu cadre devotate «trup şi suflet» partidului. În acest scop, au fost luate măsuri pentru îndoctrinare. Pentru ofiţeri a fost stabilit un program de 10 ore lunar pentru studiu şi seminar la pregătirea politico-ideologică, iar săptămânal, timp de o oră, se desfăşura o «informare politică». Locţiitorii politici şi comandanţii de toate gradele au fost obligaţi să participe la pregătirea politică a cadrelor. În oraşele cu garnizoane mari (Bucureşti, Oradea, Timişoara, Cluj, Constanţa) au fost create «universităţi serale» de marxism-leninism, cu durata de doi ani. Cu soldaţii s-a aplicat sistemul «convorbirilor» la lecţii politice, ţinute pe plutoane de către conducătorii de lecţii numiţi din rândul comandanţilor și pregătiţi de aparatul politic al unităţii. Zilnic, avea loc «citirea presei»: câte 30 de minute un agitator citea cu voce tare Scânteia şi comenta elogios articolele”, se precizează în studiul citat. Astfel de activități de îndoctrinare au continuat pe tot parcursul existenței acestei structuri militare, cu diferența că „lecțiile politice” erau actualizate în funcție de evoluțiile regimului intern și ale „scenei” internaționale.
Controlul ideologic asupra trupelor a fost întărit şi prin acordarea de grade militare „activiştilor de partid și de stat” încadraţi în Ministerul Afacerilor Interne. Acestora, ca elemente de nădejde, li s-au încredinţat funcţii de conducere în sectoare-cheie. Baza formării cadrelor devotate a reprezentat-o selectarea şi pregătirea în şcolile de ofiţeri a tinerilor proveniţi din rândul recruţilor sau din viaţa civilă. Criteriul principal pentru admiterea într-o astfel de şcoală era reprezentat de „puritatea dosarului”, cu alte cuvinte de apartenenţa la clasa muncitoare şi inexistenţa unor antecedente politice „antidemocratice”. Recrutarea cadrelor pentru trupele de securitate s-a realizat şi prin promovarea în rândul ofiţerilor a unor subofiţeri sau chiar militari în termen „corespunzători din punct de vedere politico-social”.
Lipsa de cadre bine pregătiți, insuficienta echipare materială și numirea în poziții de comandă a unor persoane ale căror doar merite erau proveniența socială sănătoasă și afilierea la partidul comunist, au condus la eșecul rezultatelor anticipate în confruntarea cu „dușmanul de clasă”, subliniază autorii studiului monografic. În consecință, luptele împotriva partizanilor anticomuniști ascunși în munți au durat peste un deceniu, provocând pierderi semnificative de vieți omenești în rândul forțelor armate. Un alt „moment de glorie” al Trupelor de Securitate a fost implicarea în 1951, alături de organele de miliție, în operațiunea de dislocare a persoanelor etichetate ca „elemente necorespunzătoare” din zona de frontieră cu Iugoslavia. În total, peste 40
Peste 40.000 de persoane au fost deportate forțat în Bărăgan, iar la operațiune au participat 22.000 de militari, majoritatea din Trupe de Securitate.
În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la un total de 57.185 de persoane, respectiv 5.633 de ofițeri, 4.108 sergenti reangajați, 1.416 angajați civili și 46.028 militari în termen.
Echipele de securitate situate în zona din actualului județ Harghita. Fotografia provine de la Facebook și Muzeul Național de Istorie a României. Reorganizarea post-invaziei Cehoslovaciei
În cea mai mare parte, structura Trupelor de Securitate a rămas neschimbată până la invazia Uniunii Sovietice în Cehoslovacia, în august 1968. „Acest eveniment a determinat autorităţile de la Bucureşti, în speţă Consiliul Securităţii Statului, să-şi reevalueze propriile strategii de apărare în caz de invazie, situaţie probabilă mai ales pe fondul unui climat tot mai îngheţat în relaţiilor româno-sovietice. (…) Au fost înfiinţate încă 5 batalioane de securitate şi reorganizate cele existente, astfel că la începutul anului 1969 existau 15 batalioane, asigurându-se ca teritoriul fiecărui judeţ să fie acoperit cu cel puţin o companie de securitate. Puterea de foc a batalioanelor de securitate a crescut prin completarea cu câte o grupă de mitraliere la fiecare pluton de securitate şi prin înfiinţarea a câte unui pluton de rachete sau tunuri antitanc şi mitraliere antiaeriene la fiecare batalion, cât şi prin dotarea fiecărei grupe de securitate cu un al doilea aruncător de grenade antitanc”, se mai precizează în studiul menționat.
În următorii ani, un rol tot mai important au primit „misiunile de combatere a oricăror acţiuni teroriste ale unor cetăţeni sau grupări teroriste străine”. Pentru aceasta au fost formate în cadrul Comandamentului Trupelor de Securitate (CTS) mai multe compartimente pentru supraveghere şi operaţiuni antiteroriste. Efectivul personalului era compus din 1.443 de ofiţeri, 129 de maiştri militari, 900 de subofiţeri, 420 de angajaţi civili şi 20.361 de gradaţi şi soldaţi. Structura a primit, printre altele, misiuni de pază a ambasadelor, aeroporturilor, aeronavelor, a obiectivelor speciale și de „importanță deosebită pentru apărarea țării”, paza penitenciarelor și escortarea deținuților la punctele de lucru.
După 1977, a fost introdusă o nouă reorganizare a structurii și
Ultima reorganizare a avut loc în 1984, când s-a aprobat și componența Consiliului militar al Comandamentului Trupelor de Securitate și Regulamentul de funcționare al acestuia, ca „organ deliberativ” de conducere ce funcționa „pe baza principiului muncii și conducerii colective”.
Unitățile de Securitate în 1989
Un document oficial, dat la 10 noiembrie 1989 și semnat de general-maiorul Ghiţă Grigorie, comandant al Trupelor de Securitate, a fost dezvăluit de CNSAS și prezintă cum erau organizate forțele logistice ale acestor trupe pe întreg teritoriul țării, la o lună înainte de izbucnirea Revoluției.
Unități de intervenție securitară: 28 de corpuri, printre ele se numără și școli de gradați.
În domeniul ordinii publice și al circulației, se numără 31 de unități de securitate-miliție specializate în pază și menținerea ordinii, precum și două companii dedicate circulației, localizate în București.
– Subunități specializate: 3 companii de apărare antiteroristă, 40 de plutoane antiteroriste distribuite în județe;
divizii tehnice și de sprijin includ 27 de grupuri de transmisie, 9 de unități de inginerie chimică, 15 de grupuri de aruncătoare (82 mm și AG‑9M), 3 de unități de parașutiști și 6 de grupuri alpine;
– Suport canin: 22 de echipe de conducători de câini de serviciu.
Timpul de răspuns militar al acestor trupe era fixat între 30 de minute și 6 ore de la emiterea ordinului de alarmă de către comandant. În caz de criză severă sau proteste masive în capitală, planul secret permitea extinderea instantanee a forțelor permanente prin mobilizarea a 140-160 de plutoane suplimentare, alcătuite din recruți (securitate-instrucție), și a 10-12 plutoane constituite din militari cu termen redus (T.R.), afirmă reprezentanții CNSAS. În total, personalul care susținea aceste unități număra 7.358 de persoane, dintre care 342 ofițeri, 82 subofițeri și 6.934 militari în termen.
Cea mai importantă unitate era Brigada 11 Securitate București, care asigura capacitatea de reacție violentă sau de menținere a ordinii publice în Capitală. Avea un total de 960 de luptători, respectiv 51 de ofițeri, 15 subofițeri și 894 de militari în termen și era împărțită în mai multe subunități: 4 companii de securitate-intervenție, 9 companii de securitate-miliție și o companie de transmisiuni. Dotarea cu armament era următoarea: Pistoale – 66 de piese; Pistoale-mitralieră – 858 de piese; Puști-mitralieră – 36 de piese; Mitraliere de companie – 8 piese; Puști semiautomate cu lunetă (P.S.L.) – 36 de piese; Aruncătoare de grenade antitanc A.G.-7 – 36 de piese; Aruncătoare de mine (calibru 82 mm) – 3 piese; Aruncătoare de grenade antitanc A.G.-9M – 3 piese; Mitraliere antiaeriene Z.U.-2 (calibru 14,5 mm) – 3. La nivel național, dotarea cu armament era impresionantă și arăta forța de care beneficia această structură paramilitară a regimului comunist.
Operațiunea „Orient 89”
Unitățile de Securitate au participat activ în etapa Revoluției din decembrie 1989. Funcțiile și sarcinile pe care le îndeplineau nu au fost clarificate, din păcate. Capul secției „Operații” din cadrul instituției, lt. col. Constantin Comănescu, a fost implicat pentru realizarea planului „Orient 89”, lansată de Ministerul de Interne.
„Evenimentele din lunile precedente, care au avut loc loc în ţări din blocul estic (Polonia, Ungaria, RDG) şi au zdruncinat din temelii conducerile comuniste, au pus pe gânduri conducerea PCR care a simţit nevoia să ia măsuri. În România Socialistă erau programate să aibă loc manifestări politice importante: Plenara CC al PCR, în ziua de marți, 12 decembrie; Plenara Consiliului Național al Oamenilor Muncii, în ziua de miercuri, 13 decembrie; Sesiunea Marii Adunări Naționale, în ziua de joi, 14 decembrie. De asemenea, la Moscova era programată, în 4 decembrie 1989, întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor de partid și de stat din țările participante la Tratatul de la Varșovia la care trebuia să participe Nicolae Ceauşescu. Acesta trebuia, apoi, să se deplaseze în vizită oficială de prietenie în Republica Islamică Iran, în zilele de 18-20 decembrie. Toate aceste activităţi trebuiau asigurate informativ şi din punctul de vedere al securităţii participanţilor prin planul de măsuri care a primit numele Acţiunea «Orient 89». Însă programul Ministerului de Interne şi al Departamentului Securităţii Statului avea să fie dat peste cap de Revoluţia din decembrie”, mai afirmă cei de la CNSAS.
În data de 15 decembrie 1989, planurile de măsuri întocmite pentru asigurarea acţiunilor politice ale conducerii PCR au fost redirecţionate pentru controlul stării de necesitate care a fost declarată la 17 decembrie 1989. Cu o zi mai devreme, în 16 decembrie, avea să fie introdusă, în toate unitățile Ministerului de Interne, „situația nr. 2”, care reprezenta punerea în aplicarea a unui ordin al ministrului de interne din 15 mai 1973, „pentru îndeplinirea sarcinilor și misiunilor ce revin organelor și unităților Ministerului de Interne cu ocazia unor evenimente și situații speciale”. În esență era vorba despre asigurarea permanenței la nivelul instituțiilor, constituirea de grupe operative și luarea de „măsuri de întâmpinare a oricăror acțiuni care ar putea tulbura desfășurarea de activități pe raza de responsabilitate”. De asemenea, se impunea întărirea pazei „depozitelor de armament, muniții, explozivi, substanțe toxice și radioactive, precum și locurilor în care se multiplică ori se păstrează documente cu caracter secret de stat”. În 1990, câteva mii de cadre din Trupele de Securitate au fost trecute în rezervă, iar structura a revenit la denumirea de Jandarmerie, pe care a avut-o și înainte de 1949.
Ordin de stare de necesitate. Fotografia provine de la CNSAS.
COMENTARII / 0