Excesul de grăsime viscerală și sedentarismul constituie doi factori cheie în formarea rezistenței la insulină, o tulburare metabolică discretă care mărește riscul de diabet zaharat de tip 2 și de boli cardiovasculare. Dr. Lorena Stan, specialist în Medicină internă la Rețeaua de Sănătate Regina Maria, explică cum se dezvoltă rezistența la insulină, de ce este esențială detectarea și tratamentul acesteia, și cum se leagă această afecțiune de procesul de îmbătrânire sănătoasă.
Longevitatea presupune adăugarea de ani de viață, mai mulți ani în care te bucuri de energie, claritate și autonomie. Aceasta înseamnă ani fără probleme de sănătate majore, fără diabet zaharat de tip 2, fără boli de inimă care să provoace infarct miocardic sau accident vascular cerebral, ani în care mobilitatea rămâne păstrată și mintea este limpede.
În cadrul ecuatiei unei îmbătrâniri sănătoase, identificarea și corectarea promptă a rezistenței la insulină joacă un rol esențial; în caz contrar, se favorizează apariția bolilor cronice ale vaselor de sânge și alte afecțiuni, iar îmbătrânirea biologică devine accelerată.
Citește șiPanglică umană împotriva cancerului de sân, la Cluj-Napoca | Aproape 300 de oameni sunt așteptați în Piața Unirii
Indicele HOMA: Evaluarea numerică ce arată cât de epuizat este pancreasul
Orice individ poate dezvolta rezistență la insulină, fie de tip temporar, fie de tip cronic.
„Începem să avem rezistență la insulină atunci când, pentru aceeași cantitate de insulină celulele răspund mai puțin decât răspundeau înainte”
explică dr. Lorena Stan, specialist în Medicină internă.
Glucoza, cunoscută și ca zahăr, reprezintă principala sursă de energie a corpului. Când consumăm alimente bogate în carbohidrați, aceștia se transformă în glucoză în tractul digestiv. Când zahărul apare în sânge, pancreasul primește semnalul de a elibera insulină, hormon care facilitează pătrunderea în celulele musculare, celulele adipocite și în ficat, pentru a livra energia necesară. Astfel, glicemia scade după masă.
În cazul rezistenței la insulină, pancreasul eliberează hormonul, însă receptorii celulari reacționează mai slăbi decât ar fi de așteptat. Astfel, pancreasul se vede obligat să crească secreția de insulină pentru a obține același rezultat, adaugă medicul.
„Principala cauză care declanșează acest mecanism este faptul că organismul primește mai multe kilocalorii decât poate utiliza și decât are nevoie pentru a funcționa optim într-o zi cu activitate normală. Și atunci, ajungem să avem acumulare de grăsime viscerală – pe care noi o numim grăsime abdominală – și care este prezentă la majoritatea pacienților, cu depunere de lipide în ficat și în mușchi care semnalizează că insulina este alterată. Mai există și alte mecanisme”, subliniază medicul.
Specialiștii calculează indicele HOMA pentru a se orienta în aprecierea rezistenței la insulină a organismului unei persoane: „În fapt, indicele HOMA este mai mult un model matematic pe care îl folosim pentru a estima rezistența la insulină. Avem două valori, HOMA-IR, care ne arată cât de rezistent este organismul nostru la insulină și avem HOMA-Beta, care de obicei este mai mare decât normalul și care ne arată cât de bine funcționează celula pancreatică. Iar atunci când HOMA-Beta are o valoare mai mare, aceasta ne spune că pancreasul secretă mai multă insulină pentru a compensa rezistența la insulină. Când avem o valoare mai mică, ne poate indica o rezervă pancreatică redusă”, mai explică dr. Lorena Stan.
În cadrul Rețelei de Sănătate Regina Maria, Dr. Lorena Stan deține titlul de specialist în Medicină internă.
Grăsimea reprezintă inflamație: Pericolul ascuns în jurul taliei
Grăsimea depusă este riscantă, avertizează specialistul: „Grăsimea înseamnă inflamație. Inflamație cronicizată care afectează proteinele din calea insulinei și astfel este redusă sensibilitatea celulară pentru insulină”.
Un alt factor de risc major în apariția rezistenței la insulină este sedentarismul. „Majoritatea pacienților de astăzi sunt sedentari, sunt persoane care, de când a început pandemia și până acum, lucrează majoritatea timpului de acasă. Și știm deja că mușchiul este principalul consumator de glucoză, iar mai puțină activitate înseamnă un consum mai scăzut de glucoză și o sensibilitate mai mică la insulină. Noi, medicii, explicăm de fiecare dată cât de important este să scadă în greutate pentru a reduce acești câțiva centimetri din jurul taliei, precum și activitatea fizică de natură să pună mușchii la treabă”, completează medicul.
Sportul și dieta reprezintă cei doi factori ajustabili pe care specialiștii îi subliniază pentru a evita utilizarea medicamentelor. În primul rând, se încearcă modificarea stilului de viață: adoptarea unei alimentații adecvate cu indice glicemic redus și practicarea exercițiilor fizice menite să stimuleze masa musculară. Apoi, se subliniază rolul somnului. Dacă somnul nu este suficient de odihnitor, se observă un nivel crescut de cortizol, ceea ce conduce la stres și la o inflamație cronică intensă. Astfel, se pornește de la aceste măsuri, iar dacă rezultatele nu apar în cel puțin șase luni, se ia în considerare și opțiuni farmacologice, adaugă medicul.
Metformin și agonisti de GLP-1 sunt primii medicamente menționați, în primul rând, având scopul de a reduce grăsimea viscerală.
În șase luni, o persoană ar trebui să slăbească circa 10% din greutatea avută la momentul consultului, precizează dr. Stan: „Consultăm pacientul, facem setul complet de analize, stabilim dacă avem sau nu avem rezistență la insulină sau risc de diabet zaharat de tip 2 și începem planul de tratament care, așa cum spuneam mai devreme, începe cu dietă și sport. În plus, dacă are rezistență la insulină ecografia abdominală este obligatorie, pentru a vedea încărcătura grasă de la nivelul pancreasului și a ficatului”.
În continuare, pacientul este monitorizat de specialiști pentru a determina evoluția stării și pentru a stabili dacă este necesară modificarea terapiei.
Oboseala postprânz: Care este aspectul fiziologic și în ce moment se transformă într-un semnal de alarmă?
Rezistența la insulină este responsabilă și de apariția oboselii după masă. Medicul explică de ce: „După masă, organismul direcționează mai mult sânge către tubul digestiv pentru digestia și absorbția nutrienților. Ceea ce este normal până la un punct. După o masă bogată în carbohidrați mai ales, crește glicemia foarte mult, iar pancreasul este silit să secrete insulină. La persoanele cu rezistență la insulină secreția pancreasului va fi mai mare decât normalul. Aceasta duce ulterior la o scădere relativ rapidă glicemiei, ceea ce o numim hipoglicemie reactivă, însoțită de somnolență, cu lipsă de energie, cu dificultăți de concentrare, cu senzația nevoii de dulce după masă. Ceea ce este iarăși normal este faptul că hormonii implicați în digestie induc o senzație de sațietate și stimulează relaxarea. Iar mesele bogate în carbohidrati și grăsimi produc oboseală în mod normal”.
Mai există un motiv pentru care ne simțim obosiți după masă:
“Avem un ritm circadian în care se produce un fenomen fiziologic între orele 13.00 și 15.00, în care avem o scădere naturală a vigilenței. Este un ritm circadian al nostru, al tuturor, care se suprapune cu masa de prânz. Deci, până la un punct este normal. Dar la pacienții cu rezistență la insulină se va resimți mai mult decât la o persoană care nu are și atunci, din acest punct, începem să investigăm suplimentar”.
Corelația dintre rezistența la insulină și durata de viață
insulină și tip 2 sunt factori esențiali în evaluarea riscului. Conform statisticilor, persoanele cu rezistență la insulină au o probabilitate crescută de a dezvolta diabet de tip 2, hipertensiune arterială, steatoză hepatică, infarct miocardic și accident vascular cerebral. În plus, acestea pot fi expuse la anumite neoplazii, caracterizate prin inflamație și proliferare excesivă a celulelor noi. Medicul subliniază că există și un risc sporit de declin cognitiv. Toate aceste condiții afectează negativ longevitatea și calitatea vieții.
„La nivel biologic, rezistența la insulină este legată și de câteva căi implicate în îmbătrânire. Avem o dată calea insulină-IGF-1 (insulin-like growth factor). Insulina și IGF-1 sunt hormoni care semnalizează că organismul are suficientă energie. Când mâncăm ne crește glicemia, ne crește insulina, iar ficatul produce mai mult IGF-1. Efectele sunt de creștere celulară, de sinteză proteică, de depozitare de grăsime și inhibarea unor mecanisme de reciclare celulară în exces. Iar în câteva zeci de ani, această cale favorizează rezistența la insulină, crește riscul de cancer prin faptul că sunt mai multe semnale de proliferare celulară și accelerează procesul de îmbătrânire. Această cale este cea mai importantă, pentru că acest IGF-1 este secretat de ficat și de asta urmărim foarte mult steatoza hepatică, adică inflamația ficatului”, explică medicul.
A doua cale se numește mTOR. „Este un mecanism biologic major care stimulează creșterea celulară, sinteza proteică și multiplicarea de țesut. Această cale este accentuată, în principal, de prezența hranei, mai ales de aminoacizii din proteină, de insulină și de activitate fizică intensă. Pe termen scurt, este esențială mai ales la copii, în vindecarea rănilor și în creșterea masei musculare. Însă, pe termen lung, blochează curățarea celulelor bolnave. Astfel, poate accelera îmbătrânirea și înmulțirea celulelor tumorale. Această cale o punem din «on» în «off» prin restricție calorică. Nu există altă variantă, pentru că este un mecanism biologic”, completează specialistul.
Mai există încă o cale – se numește AMPK – o enzimă-cheie care funcționează ca principal semnal de control al energiei din celule, adaugă medicul. AMPK are rolul de a asigura echilibrul energetic, arderea grăsimilor, stimulând organismul să folosească grăsimea în exces stocată abdominal, mai ales grăsimea din jurul organelor. Această enzimă ajută la eliminarea componentelor deteriorate din celule prin autofagie. „Această cale se activează strict prin sport și prin pauze lungi dintre mese – acest nou post intermitent – precum și printr-un stil de viață fără exces caloric. Și mai avem o singură cale pe care o urmărim când studiem rezistența la insulină versus longevitate. Avem sirtuinele, care sunt o familie de șapte proteine, care funcționează ca senzori de energie și reglatori ai metabolismului celular. Ele au un rol crucial în longevitate și repararea ADN-ului, pentru că ne protejează celulele de îmbătrânire și stresul oxidativ. Pentru a putea funcționa, ele au nevoie de coenzima NAD+ (nicotinamidă adenină dinucleotidă), care este stimulată prin stilul de viață cu post intermitent și sport”, mai spune dr. Stan.
Regula celor 3 mese: De ce nu trebuie să „ronțăim” între ele și ce înseamnă sport eficient
Prin urmare, un stil de viață ideal pentru sănătate pe termen lung înseamnă să mâncăm suficient, dar nu în exces, să facem sport – pentru a stimula calea AMPK – să avem perioade fără aport alimentar, pentru a activa autofagia și sirtuinele, adică să curățăm organismul. „Asta înseamnă trei mese principale – micul dejun, prânzul și cina – aceasta din urmă niciodată după ora 18.00. Și mai înseamnă că între aceste mese noi nu ronțăim. Ca să dăm timp pentru repausul digestiv. Sport, mișcare înseamnă să urcăm zece etaje pe zi, înseamnă efort fizic susținut, înseamnă să-mi simt inima că îmi bate mai tare. Nu înseamnă să fac 6.000 de pași pe zi în casă, pentru că am paciente care îmi spun asta. Nu!”, precizează dr. Stan.
Astfel, progresul trebuie să fie gradual, nu instantaneu, pentru că persoanele afectate de rezistență la insulină și care sunt supraponderale sau obeze nu pot începe cu un efort fizic intens de la început.
Pacienții care suferă de afecțiuni asociate cu rezistența la insulină sunt tratați prin intervenție farmacologică.
„Plus schimbarea stilului de viață. Dar nu doar el. Niciodată nu doar el”
precizează medicul.
12 kilograme dispărute în 6 luni și o rezistență la insulină inversată.
Rar se întâmplă ca pacienții să reușească să-și schimbe în mod spectaculos stilul de viață și să ajungă la rezultate demne de invidiat. „Am avut astfel de cazuri mai ales în rândul bărbaților cu vârste între 40 și 50 de ani. Îmi amintesc de pacienții care au venit la cabinet cu niște rezultate dezastruoase la analize – adică un profil lipidic foarte mare, cu sindrom inflamator, cu rezistență la insulină, cu prediabet, fumători cronic. Și, în momentul în care le-am explicat riscurile și care sunt alternativele și le-am explicat că avem o dată schimbarea stilului de viață, iar dacă nu reușim trebuie să ajungem la medicamente, domnii s-au mobilizat și au slăbit foarte mult”. Medicul exemplifică cu un pacient care a slăbit în șase luni, 12 kilograme și i-a scăzut și rezistența la insulină. „Este foarte greu să se ajungă la un normal, dar orice scădere, orice îmbunătățire ajută enorm. Așadar, am avut și schimbări doar cu stilul de viață, dar cred că depinde și de genetică. Nu ține doar de ambiție. Revenind însă, orice caz de succes ne dă și nouă curaj, dăm exemplul și celorlalți pacienți și-i încurajăm când se poticnesc”, conchide medicul.
Rezistența la insulină gestionată în faza timpurie constituie, fără îndoială, cea mai eficientă anti-aging intervenție: restabilește energia zilnică și protejează organismul în exact zonele unde importanța este maximă.
Articol promovat de Regina Maria
COMENTARII / 0