Experimentul pandemic: majoritatea se întoarce la stânga în mers. De ce?

În 2020, în contextul pandemiei de COVID-19, un grup de cercetători s-a dedicat unui aspect practic: cum se deplasează oamenii într-un spațiu închis atunci când li se solicită să mențină distanța unul de celălalt? Prin revizuirea repetată a filmărilor, aceștia au constatat un fenomen surprinzător: aproape fiecare participant se mișca în bucle care se întorceau constant în aceeași direcție, mereu în sens contrar acelor de ceasornic. Mai neobișnuit, nimeni dintre ei nu părea să observe această tendință. Această descoperire i-a determinat să se angajeze într-o căutare de cinci ani pentru a explica de ce oamenii se comportă astfel, conform The Conversation.

Acest fenomen poate fi descris cu ușurință. Dacă o mulțime este lăsată să se deplaseze într-un spațiu închis fără un scop clar, aceasta începe treptat să se rotească, în mod aproape constant spre stânga. Nicio autoritate nu controlează această mișcare. Niciun individ nu o determină.

fizician, din perspectiva sa, situația descrisă ar putea fi interpretată ca un caz tipic de „comportament emergent” prezentat în literatura de specialitate: un sistem colectiv care se formează prin numeroase interacțiuni minore, fie între persoane, fie între persoane și mediul înconjurător. Aceste concepte constituie cele două ipoteze fundamentale ale cercetătorilor, pe care le-am testat separat.

Citește șiCopii la începerea școlii: afecțiune nocturnă și semne de părinți

Nu a fost responsabilitatea camerei.

Prima presupunere a fost legată de relația dintre participanți și pereții încăperii. Un cercetare neurologică anterioară a evidențiat că indivizii dreptaci au tendința de a se vira spre stânga, în timp ce cei stângaci se îndreaptă spre dreapta, o diferență delicată asociată cu mici

Pentru a verifica această ipoteză, cercetătorii au elaborat un nou studii care a început înainte ca publicul să se reunească chiar și în arenă. Participanții, pe rând, se îndreptau direct către un zid, iar se înregistrase direcția în care se întorceau odată ce ajungeau la el.

Având în vedere preferințele individuale, experții ar fi putut organiza subiecții pe baza acestei trăsături și să observe rezultatele. În cazul în care pereții și lateralitatea ar fi constituie soluția, un grup de stângaci ar fi trebuit să-și inverseze rotația și să se deplaseze în acelor de ceasornic. Această schimbare nu s-a întâmplat niciodată, iar tendința de a nu se mișca în sensul acelor de ceasornic a rămas.

Este posibil ca simpla existență a pereților să fi generat această direcționare. În scopul de a verifica această ipoteză, experții au realizat testul în aer liber, într-un teren de joacă școlar extins, deschis, cu suprafață de 3.000 de metri pătrați, fără pereți de delimitație, și au permis peste o sută de tineri să se deplaseze fără niciun element de orientare. Rotația nu doar a persistat, ci a înregistrat și o intensificare. Evident, camera nu a fost responsabilă.

Nu se referă la cultură.

În urma investigațiilor, cercetătorii au identificat al doilea suspect: modul în care interacționăm reciproc. Atunci când doi pietoni se întâlnesc frontal, fiecare se îndreaptă spre lateral, generând binecunoscutul fenomen de formare a benzilor de circulație.

Partea pe care o alegem nu este aleatorie și, de obicei, se bazează pe direcția în care circulă vehiculele. În Spania, la fel ca în restul continentului european, circulăm spre dreapta, lăsând în stânga noastră un spațiu pentru ca persoana din sensul opus să poată face același lucru.

Poate că, au argumentat ei, originea mișcării în sens invers acelor de ceasornic nu a fost altceva decât o manifestare a acestui fenomen. Dacă pietonii tind să pășească spre dreapta în fiecare interacțiune, vor ajunge să meargă cu peretele în dreapta, deplasându-se în sens invers acelor de ceasornic. Dacă acest lucru ar fi adevărat, o mulțime japoneză ar trebui să se rotească în sensul acelor de ceasornic, deoarece, în Japonia, oamenii conduc și se dau la o parte spre stânga, iar formarea benzilor are loc pe partea opusă față de Spania.

Tokyo a fost contactat de specialiști, care credeau că vor vedea cum mulțimea se rotește în sensul acelor de ceasornic. Noile experimente au dus la un alt eșec. În Japonia, mulțimea japoneză s-a mișcat în sens invers acelor de ceasornic, confirmând că ipoteza era incorectă.

O explicație culturală persistă încă: un obicei dobândit în vreun loc pe parcurs, precum direcția opusă a acelor de ceasornic în care se realizează majoritatea pistelor de atletism. Astfel, s-au îndreptat către copiii de grădiniță, care abia încep să internalizeze convențiile adulților. În loc să dispară, tendința lor de a merge în sens invers al acelor de ceasornic a fost cea mai intensă pe care au măsurat-o vreodată.

Întrebarea găsește răspunsul în interiorul nostru.

În lipsa factorilor de grup, de context sau de normele sociale, rămâne doar un singur aspect: o caracteristică complet personală, fie de natură biomecanică, fie ancorată în creier.

Pentru a verifica această ipoteză, 200 de voluntari au fost invitați să se deplaseze în mod individual, pe rând, într-o arenă goală. Fără prezența altor persoane cu care să se ciocnească și fără o mulțime de observatori, o proporție majoră a participanților s-a mișcat totuși în direcția opusă ceasornicului.

datele indică că modelul există deja în cazul unei singure persoane care se deplasează în mod individual. Fără a alimenta un model cu altceva decât aceste date de mișcare individuală, cercetătorii au reprodus vârtejul întregii mulțimi. În această situație, spre deosebire de fenomenele colective emergente, suma componentelor nu reprezintă mai mult decât întregul; este identic cu ele.

Iată concluzia sinceră: încă nu cunoaștem motivul acestei prejudecăți la nivel individual. Experții au investigat legături cu lateralitatea, piciorul dominant, ochiul dominant, sexul și altele, dar nu au descoperit nicio corelație. Cercetările realizate asupra indivizilor care își fixează privirea, tendința de a se învârti în spirală într-o singură direcție, indică o cauză mai profundă: eventuale asimetrii subțiri ale urechii interne, care alterează ușor percepția de rectitudine. În prezent, însă, nu se poate oferi nicio explicație concretă.

Indiferent de circumstanțe, constatarea că atracția este atribuită fiecărui individ, nu unui grup, rămâne de mare importanță și ar putea transforma abordarea noastră în proiectarea și amenajarea spațiilor comune: aeroporturi, gări și muzee, unde curgerea fluidă a pasagerilor este esențială.

Aceeași tendință de a se vira spre stânga este observată și la alte specii, cum ar fi peștii care formează bancuri și furnicile legionare care se învârt în spirală. Puterea care determină un om să se îndrepte spre stânga ar putea fi, în final, mult mai veche decât propria umanitate.