var ad = document.createElement(‘div’);
ad.id este setat la ‘AdSense’.
Se atribuie proprietății className a obiectului ad valoarea „AdSense” prin comanda ad.className = 'AdSense';.
Citește șiFundația Română a Inimii lansează campania „Provocarea 50/2030: Colesterol sub control!”
ad.style.display este setat la ‘block’.
ad.style.position = ‘absolute’;
ad.style.height = ‘1px’;
document.body.appendChild(ad); {„section”:”article”,”identity”:”3887649″,”url”:”https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/un-nou-indiciu-despre-experientele-de-iesire-din-corp-rolul-neasteptat-al-inflamatiei-3887649″,”fullCatPath”:”/stiri/actualitate/sanatate”}
Inflamația este acum considerată potențială rădăcină a unui fenomen enigmatic denumit disociere, o stare de conștiință care implică senzații de „în afara corpului” și percepția că realitatea este „neautentică”. științificii au recunoscut de mult că această stare alterată este frecvent provocată de traume. Recentele studii arată că trauma inițiază o reacție de stres, care amplifică inflamația cronică. Aceste descoperiri se înscriu într-o evoluție mai largă a cercetării psihiatrici, în care specialiștii investighează tot mai mult modul în care sistemul imunitar poate influența tulburările de sănătate mintală, potrivit LiveScience.
Acest fragment de cod JavaScript adaugă o funcție la googletag.cmd pentru a afișa un anunț cu identificatorul div-gpt-ad-1534428397355-0.
Lucrarea, aprobată pentru publicare și în curs de examinare de către experți, sugerează o conexiune potențială între biomarkerii inflamatori circulanți și manifestările tulburărilor disociative. Studiul se sprijină pe analize statistice și nu confirmă că inflamația determină direct disocierea, dar autorii susțin că concluziile merită cercetări adiționale.
În cazul în care cercetările viitoare ar demonstra că inflamația facilitează apariția sau perpetuarea disocierii, medicamentele antiinflamatoare ar putea fi considerate o alternativă terapeutică pentru indivizii care experimentează perioade prelungite în care simt că sunt separați de propriul corp sau de mediul în
„Cercetările în acest domeniu ar putea deschide o cale cu totul nouă pentru potențiale opțiuni de tratament”, a declarat pentru Live Science autoarea principală a studiului, Evelyn Dilkes, cercetătoare în psihologie la Universitatea din Essex, Marea Britanie.
Disocierea cuprinde atât stările de depersonalizare — senzația că individul se simte detașat de propriul său trup sau îl privește de pe o distanță —, cât și stările de derealizare, descrise prin senzația că mediul înconjurător pare neautentic sau ca și cum ar fi un scenariu teatral.
dr. Ruth Lanius, profesor de psihiatrie la Universitatea Western din Ontario, a declarat că ambele tipuri de experiență modifică profund sentimentul de identitate și percepția corpului propriu.
Disocierea ar putea fi legată de inflamația din organism.
Disocierea de scurtă durată apare cu o frecvență relativ ridicată. Cercetările arată că, între un sfert și trei sferturi dintre indivizi, există cel puțin un episod de acest tip în parcursul vieții lor. Această stare poate fi observată și în contextul altor tulburări, precum schizofrenia, depresia, anxietatea, tulburările de panică sau epilepsia.
În jur de 1% dintre cazuri, însă, semnele clinice persistă, conducând la apariția tulburării de depersonalizare-derealizare (DPDR). Persoanele afectate pot trăi ore, săptămâni, luni sau chiar ani întregi, simțindu‑se deconectate de la propriul corp sau considerând că mediul înconjurător nu este real.
Mai multe studii au confirmat că această afecțiune este adesea legată de evenimente traumatice, precum abuzurile suferite în copilărie sau situațiile în care viața a fost amenințată.
În contextul unei traume, disocierea poate acționa ca un mecanism de protecție.
„Disocierea poate oferi o evadare psihologică atunci când evadarea fizică nu este posibilă”
explică Ruth Lanius.
Această măsură poate sprijini persoana să conserve calmul și concentrarea în contextul unui eveniment extrem de stresant. Însă, problema apare când sistemul de apărare continuă să funcționeze chiar și după ce pericolul a dispărut.
„Disocierea te ajută să supraviețuiești, dar după traumă te lasă detașat atât de emoțiile negative, cât și de cele pozitive. Astfel, mulți oameni își pierd capacitatea de a se simți pe deplin vii”.
specialista a precizat.
În ce fel stresul de lungă durată poate transforma inflamația într-un factor de risc.
Bazându‑se pe observațiile anterioare care indică că indivizii cu tulburări disociative prezintă schimbări în răspunsul inflamator, grupul condus de Evelyn Dilkes a propus că traumele psihologice ar putea induce modificări biologice persistente.
Conform acestei ipoteze, un eveniment traumatic declanșează mecanismul de reacție la stres al corpului. În cazul în care această stare nu se atenuează în timp, organismul persistă în eliberarea unor cantități mari de cortizol, hormon produs de glandele suprarenale.
cortizolul acționează în mod obișnuit ca agent antiinflamator atunci când este eliberat pe termen scurt. În schimb, expunerea prelungită poate produce efectul invers și poate stimula apariția inflamației cronice.
Se poate constata această situație prin urcarea nivelurilor unor marcatori inflamatori din sânge, cum ar fi interleukina-6 și proteina C-reactivă.
În scopul testării acestei teorii, cercetătorii au examinat mostre biologice obținute din cadrul Studiul longitudinal Avon al părinților și copiilor, care a avut loc în Regatul Unit încă din 1990.
Probe de sânge au fost prelevate de la participanți la vârstele de 9, 12, 17 și 24 de ani. Când au ajuns la maturitate, aceștia au răspuns la întrebări despre experiențele disociative, în special dacă au avut vreodată senzația că nu sunt o ființă reală sau că mediul înconjurător pare nereal.
Rezultatele preliminare au indicat că nivelurile crescute de interleukină-6 la vârsta de 9 ani par să fie asociate cu apariția simptomelor de depersonalizare la maturitate.
Proteină C-reactivă a înregistrat niveluri înalte în perioada infantică, urmată de niveluri reduse în faza adultă, iar această evoluție a fost legată de derealizare.
Autorii susțin că o expunere prelungită la stres ar putea, în timp, să modifice răspunsul sistemului imunitar, fapt care ar putea justifica de ce nivelurile unor markeri inflamatori pot scădea chiar dacă simptomele persistă.
În plus, experții susțin că interleukina-6 și proteina C-reactivă pot afecta zone distincte ale creierului, implicate în depersonalizare și derealizare.
„Acest lucru sugerează existența unui sistem extrem de complex”, afirmă Evelyn Dilkes.
Ce se petrece în creier și de ce sunt necesare mai multe cercetări
Studiul curent nu poate identifica cu precizie zonele cerebrale afectate, dar cercetările anterioare oferă unele clarificări. Conform lui Ruth Lanius, disocierea ar fi legată de scăderea reacției emoționale la nivel neuronal.
În această etapă, cortexul prefrontal, care coordonează planificarea și deciziile, suprimează activitatea sistemului limbic, care joacă un rol în gestionarea emoțiilor.
Potrivit acestei perspective, rețelele din amigdală, zona cerebrală responsabilă pentru interpretarea fricii, stimulează în mod exagerat cortexul prefrontal, ceea ce, la rândul său, diminua activitatea obișnuită a sistemului limbic.
Efectul observat este o scădere a intensității emoționale, un mecanism care poate sprijini individul să păstreze lucidez în condiții de pericol extrem.
Modelul prezentat se distinge de forma tradițională a tulburării de stres post-traumatic (PTSD), în care amigdala prezintă activitate crescută, iar unele zone ale cortexului prefrontal manifestă activitate redusă. În plus, există un subtip de PTSD în care disocierea este predominantă.
Alte studii preliminare sugerează implicarea rețelei modului implicit (default mode network) și a joncțiunii temporoparietale, structuri considerate esențiale pentru menținerea sentimentului identității personale.
interleukină-6 contactat la niveluri ridicate în perioada de copilărie, conform cercetătorilor, ar putea afecta evoluția acestor structuri neuronale și, în consecință, ar putea determina debutul simptomelor de depersonalizare în viața adultă.
experți independenți avertizează că rezultatele trebuie analizate cu atenție.
Judith K. Daniels, profesoară de psihologie clinică la Universitatea din Groningen, subliniază că indivizii cu tulburări disociative constituie un grup foi foarte divers, iar mecanismele biologice pot varia semnificativ în funcție de cauzele stării.
În plus, indicatorii inflamatori examinați în cercetare nu sunt specifici și pot prezenta niveluri ridicate în numeroase alte afecțiuni inflamatorii și autoimune, cum ar fi artrita reumatoidă, lupusul sau scleroza multiplă.
Mai mult, majoritatea dintre indivizii care trec prin traume nu dezvoltă tulburări disociative, ceea ce indică existența unor factori suplimentari, printre care predispoziția genetică și influențele de mediu.
Prin urmare, marcatorii inflamatori nu pot fi folosiți, cel puțin momentan, ca instrument de diagnostic pentru tulburarea de depersonalizare-derealizare, deși în viitor ar putea susține metodele clinice existente.
O altă restricție semnificativă constă în faptul că neuroștiința încă nu deține o înțelegere completă a modului în care creierul generează conștientizarea realității.
„În opinia mea, dacă nu înțelegem stările modificate de conștiință și disocierea, nu putem înțelege pe deplin psihopatologia”,
<
Experții afirmă că este nevoie de investigații adiționale pentru a determina dacă diminuarea inflamației ar putea evolua într-o abordare terapeutică eficace.
Deși tulburarea de depersonalizare-derealizare este considerată rară, specialiștii cred că ea este adesea subdiagnosticată, deoarece mulți pacienți nu reușesc să descrie ceea ce trăiesc sau nu sunt recunoscuți corect în practica medicală.
„Atât de mulți oameni se confruntă cu această problemă, dar nimeni nu are cuvintele potrivite sau cunoștințele necesare pentru a o descrie”
a concluzionat Evelyn Dilkes.
googletag.cmd.push( function() { googletag.display(„div-gpt-ad-1534428473535-0”); });
COMENTARII / 0