Caracatițele se disting prin capacitatea impresionantă de a se infiltra în spații mai mici decât dimensiunea corpului lor. Cercetătorii au reușit recent să dezvăluie mecanismele biomecanice responsabile pentru acest comportament.
În invertebrate, trunchiul și cele opt membre se sincronizează într-o serie de mișcări meticuloase, adaptându‑se în mod automat la lățimea deschiderii. Această abilitate ar putea furniza noi abordări pentru viitoarea generație de roboți de căutare și salvare, afirmă Agepres.
În contrast cu oamenii sau alte specii ce prezintă un schelet rigid, corpul caracatiței se construiește în jurul ceea ce biologii îl numesc un hidrostat muscular. Această rețea musculară anatomică furnizează simultan susținerea structurală și capacitatea de deplasare, operând perfect fără prezența oricărui os.
În același timp, mantaua centrală poate suferi deformări, iar brațele, extrem de agile, se pot alunga, răsuci și îndoi după bunul plac.
Mai mult, adaptarea biologică se extinde până la sistemul circulator: arterele principale dispun de pompe musculare locale ce asigură fluxul sanguin chiar și atunci când trunchiul suferă o compresie intensă.
Pentru a înțelege acest „comportament de strecurare”, o echipă de cercetători a analizat și filmat în laborator trei exemplare aproape adulte de caracatiță comună, care au fost puse în fața unei fante reglabile. Ipoteza inițială a oamenilor de știință a fost infirmată rapid de comportamentul moluștelor marine.
„În natură, caracatiţele au abilitatea de a se deplasa prin spaţii mai mici decât corpurile lor, abilitate care poartă denumirea de «comportament de strecurare»”, a explicat cercetătorul Wenci Xin, de la Soft Robotics Lab din cadrul Universității Naționale din Singapore, coautor al cercetării apărute în Journal of Experimental Biology.
El a precizat:
„Am analizat să vedem dacă există un model general al felului în care aceste animale desfăşoară acest comportament, model care ar putea fi aplicat roboţilor în viitor”.
Echipa de cercetare a fost surprinsă de faptul că animalele nu au răspuns uniform în toate condițiile, ci au variat între două metode distincte, folosind ca referință măsura spațiului dintre propriile lor ochi.
„Iniţial, ne‑am aşteptat ca animalele să folosească aceeaşi strategie. Am fost surprinşi când am descoperit că strategia se schimbă”
Wenci Xin a precizat.
Atunci când deschizătura era mai lată decât distanța dintre ochi, caracatița a recurs la un proces în trei pași: a explorat mai întâi spațiul cu un braț, a trecut câteva dintre celelalte tentacule, iar apoi s-a sprijinit și s-a împins de perete pentru a glisa dintr-o singură mișcare capul, mantaua și restul corpului.
În loc, odată ce fanta se restrângea considerabil, creatura a optat pentru o abordare mai sofisticată, compusă din patru pași, începând prin a trage toate membrele prin orificiu și abia apoi a strecurat capul și mantaua în mod separat.
Ciocul animalului — singura structură rigidă a corpului, care acționează ca maxilar — a fost considerat, de-a lungul mai multor decenii, elementul ce limitează cea mai mică dimensiune a spațiului prin care caracatița poate trece.
Rezultatele noului studiu indică, totuși, că adevărata barieră fizică provine, într-adevăr, din grosimea fundului tentaculelor, în zona în care acestea se fixează la trunchi.
Abilitatea de a se strecuri prin pori stâncoși nu reprezintă doar un miracol estetic, ci un instrument vital pentru existență în oceane, oferind creaturii posibilitatea de a evada de la prădători sau de a ajunge la resurse alimentare ascunse.
„Caracatiţele îşi folosesc simţul tactil de pe braţe pentru a analiza deschizătura”
Michael Kuba, biolog la Universitatea Federico II din Napoli și coautor al studiului.
Expertul a evidențiat că capacitatea depinde de mediul de viață al fiecărei tipuri: caracatița comună locuiește pe malurile stâncoase, unde terenul forțează trecerea prin spații înguste, în timp ce speciile adaptate zonelor nisipoase prezintă brațe de formă diferită și pot recurge la alte modalități de deplasare.
Descoperirile obținute în cadrul studiului ar putea transforma radical abordarea inginerilor în proiectarea de echipamente de explorare. În stadiul actual, aparatele robotice utilizate pentru investigarea resturilor post‑cutremur sau post‑explozie sunt construite în mod foarte lung și subțire, exact pentru a se infiltra în spații înguste, dar această configurație limitează eficiența lor de transport.
aparat bazat pe mecanica caracatiței ar putea fi echipat cu numeroși senzori, instrumente medicale și echipamente de comunicație, profitând de brațe flexibile și versatile.
„Provocarea rămâne una uriașă: brațele trebuie să fie suficient de moi pentru a se putea strecura prin spații strâmte, dar suficient de puternice și agile pentru a se îndoi, răsuci și întinde trăgând în același timp restul corpului după ele, a spus Xin.
Dispozitivele convenționale necesare pentru controlul unor mișcări atât de complexe presupun, de obicei, componente rigide, ceea ce face ca robotul să fie mai rigid.
În afara domeniului tehnologic, cercetarea arată cât de sofisticată rămâne existența acestor organisme marine.
„Oamenii se simt atraşi de caracatiţe, pe care le consideră fiinţele inteligente ale oceanului. Dar ştim foarte puţine despre felul în care caracatiţele îşi trăiesc viaţa de zi cu zi”, a concluzionat biologul Michael Kuba.
COMENTARII / 0