Nou studiu: Sistemul solar a avut 10 planete, două dispărute misterios

Un studiu recent publicat în revista Icarus relevă că sistemul nostru solar ar fi putut avea 10 planete în trecutul îndepărtat. Această concluzie se bazează pe o analiză detaliată a traiectoriilor opt planete actuale și a sateliților lor.

O descoperire recentă sugerează că în trecut, Sistemul nostru Solar ar fi putut avea 10 planete, însă două dintre ele au dispărut ulterior.
Cercetătorii au realizat peste 100 de simulări ale istoriei timpurii a vecinătății noastre cosmice, care au arătat că este posibil să fi existat odată două planete gigantice suplimentare în Sistemul Solar exterior.
Aceste planete suplimentare ar fi ajutat la remodelarea orbitelor celorlalte planete, înainte de a fi

expulzate în spațiul interstelar

Citește șiAxis BootCamp 2026: demonstrații tehnice și experiență practică la Snagov

, potrivit Live Science, citat de Agerpres.

Sistemul solar a cunoscut o perioadă de transformări majore în faza sa incipientă. O schimbare radicală, denumită „instabilitatea planetelor gigantice”, ar fi putut declanșa o migrare a planetelor masive – Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun – de la pozițiile lor inițiale, ducându-le la o distanță mai mare de Soare.

2005 a fost anul în care astronomii din Nisa, Franţa au propus pentru prima dată această ipoteză de migrare, cunoscută sub numele de „Modelul de la Nisa”. Probabil, declanșarea acestei migrații a avut loc în urma unor coliziuni și întâlniri între planete și rămășițe de material cosmic, denumite planetesimale. În 2011, anumite ajustări ale teoriei au indicat posibilitatea existenței unei a cincea planete uriașe, care, sub influența interacțiunilor gravitaționale cu vecinii săi, ar fi fost expulsată din regiunea noastră a spațiului.

În ciuda curiozității, cunoștințele despre această planetă care a încetat să mai existe sunt destul de vagi.
Matthew Clement, cercetător la Laboratorul de Fizică Aplicată al Universităţii Johns Hopkins din Baltimore, SUA, a explicat, într-un mesaj adresat Live Science, că o cercetare recentă a evaluat, în mod sistematic, repercusiunile interacţiunilor strânse dintre planetele gigantice asupra stabilităţii orbitale a sateliţilor acestora.

Studiul a testat sistematic efectele întâlnirilor apropiate dintre planete gigantice asupra stabilităţii orbitale a sateliţilor lor

,
a mai spus Matthew Clement, primul autor al studiului menționat.

Sistemul Solar exterior a fost studiat cu ajutorul unor modele computerizate în cadrul unei analize recente.
Cercetătorii au simulat traiectoriile 20 de milioane de ani ale planetelor gigantice și ale unui număr mare de planetesimale, aproximativ o mie, pentru a înțelege evoluția acestuia.
În cadrul acestui studiu, au fost recreate condițiile inițiale ale Sistemului Solar exterior pentru a observa interacțiunile dintre aceste corpuri cerești.

Conform datelor existente, dintr-un vast set de 100.000 de modele anterior dezvoltate, cercetătorii au extras un eșantion reprezentativ de 122 de simulări. Acestea au prezentat configurații finale care au avut multe asemănări cu cele ale planetelor gigantice pe care le cunoaștem astăzi. În cadrul acestui eșantion restrâns, aproximativ două cincimi dintre simulări au pornit de la un sistem cu cinci planete gigantice, în timp ce celelalte au avut la bază un sistem cu șase planete gigantice. Ulterior, echipa de cercetători a reprodus aceste scenarii de interacțiune între planetele gigantice, inclusiv cu sateliții lor în pozițiile corespunzătoare, după cum afirmă Clement.

Rezultatele simulărilor au indicat că o planetă suplimentară gigantică a fost propulsată dintr-un vecin în altul, până la expulzarea sa din sistem. Însă, aceste simulări au scos la iveală și un rezultat neprevăzut: sateliții lui Jupiter au păstrat o stabilitate remarcabilă în majoritatea simulărilor care includeau doi giganți de gheață suplimentari, pe când sateliții lui Uranus au rămas stabili în scenariile cu o singură planetă gigantică adițională. Așadar, se pare că sateliții lui Jupiter și Uranus au fost conservaţi în cadrul unor evenimente distincte, un rezultat care a surprins cercetătorii.

Cercetătorii au descoperit că trei dintre cei mai mari sateliți ai planetei Jupiter, Io, Europa și Ganimede, se află într-o rezonanță complexă de 1:2:4. Aceasta înseamnă că Io efectuează patru rotații complete în jurul lui Jupiter pentru fiecare două rotații ale Europei și una a Ganimede. Această configurație echilibrată sugerează că sateliții lui Jupiter au rămas relativ neschimbați de la formarea lor, ceea ce implică existența a două planete gigantice de gheață suplimentare, potrivit cercetătorilor.

Probabilitatea unei destabilizări a sateliților lui Uranus a crescut în urma prezenței unor planete suplimentare pe orbitele dintre uriașii gazoși și Uranus. Această destabilizare a putut duce la coliziuni între sateliți, care i-ar fi putut fragmenta și vaporiza parțial materialele volatile, precum gheața. Ulterior, aceste materiale s-ar fi acumulat pe rămășițe. Cercetătorii au sugerat că acest fenomen ar putea explica de ce Miranda, luna lui Uranus, are o cantitate de gheață cu 50% mai mare decât ceilalți sateliți ai planetei.

În afară de aceasta, există și o altă ipoteză posibilă. Simulări multiple au dus la apariția unui sistem similar cu cel actual, unde atît lunii lui Jupiter, cît și sateliții lui Uranus au suportat aceeași perioadă de instabilitate. În aceste situații, era implicată o planetă gigantică de gheață adițională. Așadar, vor fi necesare studii suplimentare pentru a determina dacă au existat două astfel de planete înghețate sau numai una, conform cercetătorilor.

Informații detaliate despre planetele dispărute sunt greu de obținut, cu excepția masei lor. În modelele care includ cinci planete gigantice, masa planetei suplimentare este comparabilă cu cea a lui Neptun. În scenariile cu șase planete, masele celor două planete suplimentare se situează între masa Pământului și cea a lui Neptun, ceea ce rezultă în „super-Pământuri”.