Escaladarea tensiunilor în Orientul Mijlociu are loc într-un context în care legătura dintre evoluția prețului combustibililor fosili și creșterea economică globală revine în atenție. O serie de evenimente similare au avut loc deja în ultimii 50-60 de ani. Acum, vulnerabilitatea tranzitului prin Strâmtoarea Hormuz și schimbările în rândul statelor exportatoare de petrol reamintesc crizele petroliere din anii ’70. În acest context, OPEC și strategia sa revin în centrul atenției la nivel global. În mod surprinzător, economia mondială rămâne vulnerabilă la aceiași factori de mai bine de cinci decenii.
De la sfârșitul deceniului al șaptelea până în zilele noastre, crizele petroliere au oferit lecții importante, a căror relevanță pentru contextul actual rămâne semnificativă. Impactul acestor crize asupra economiei mondiale a fost profund.
În trecut, Organizația Statelor Exportatoare de Petrol OPEC a operat ca o entitate care a coordonat politicile statelor membre pentru a controla cantitatea de petrol produs și a influența astfel prețurile la nivel global. Această organizație a recurs la limitarea producției și la impunerea de embargouri pentru a-și atinge obiectivele, reușind în acest fel să contribuie la izbucnirea și escaladarea crizelor petroliere. Două evenimente majore au avut loc în acest context: prima criză petrolieră a izbucnit
Citește șiPostarea obraznică a Lufthansa care a strâns 15 milioane de vizualizări și a dat naștere unor ample dezbateri: „Are clientul întotdeauna dreptate?!”
în 1973, în timpul războiului de Yom Kippur
și cea de-a doua a avut loc în 1979, ca urmare a Revoluției iraniene.
Evenimentele din trecut au arătat că decizia OPEC de a impune un embargo asupra exporturilor de petrol către țările occidentale a dus la creșteri bruște ale prețurilor, care la rândul lor au accentuat inflația și au provocat o perioadă de stagnare economică. Ulterior, o altă criză a accentuat instabilitatea pieței globale de energie prin diminuarea semnificativă a ofertei de petrol. Prin urmare, crizele petroliere din anii ’70 au avut un impact profund asupra dezvoltării economiei mondiale și au scos în evidență dependența țărilor industrializate de sursele externe de energie.
Aceste crize au reprezentat primul impuls major pentru necesitatea de a redefinire politicile economice și energetice la nivel global, ducând la diversificarea surselor de energie, crearea de rezerve strategice și consolidarea conceptului de securitate energetică, precum și la inițierea eforturilor pentru creșterea eficienței energetice și reducerea consumului unitar de energie.
Schimbarea inflaționistă atribuită lui Volcker a marcat tranziția de la criza petrolului la reacția decizivă a strategiei financiare.
Acest fenomen economic a fost denumit „Dezinflația Volcker” și a avut loc într-un context de schimbări majore pe piețele energetice mondiale.
În 1979, odată cu numirea lui Paul Volcker în fruntea Federal Reserve, pe un fond de inflație deja crescută, s-a implementat o strategie de politică monetară sever restrictivă, caracterizată prin rate ale dobânzilor extrem de mari, cunoscută sub numele de „dezinflația Volcker”. Această abordare a avut drept scop principal combaterea inflației crescute, care a rezultat în mare măsură din crizele petroliere, precum și din alte dezechilibre apărute în anii ’70. Chiar dacă pe termen scurt a provocat o recesiune severă, această strategie a reușit să reducă inflația și să restabilească echilibrul macroeconomic.
Schimbarea semnificativă în criza curentă o reprezintă perturbările fizice ale furnizării de petrol și LNG.
Saad al-Kaabi, directorul executiv al QatarEnergy și ministru al energiei, a declarat pentru Reuters că atacurile din Orientul Mijlociu, atribuite Iranului, au afectat aproximativ 17% din capacitatea de export de gaz natural lichefiat (LNG) a Qatarului.
Aceste evenimente au dus la pierderi estimate anual la aproximativ 20 de miliarde de dolari și au compromis livrările de LNG către Asia și Europa.
Două dintre cele 14 instalații de lichefiere a gazului, precum și una dintre cele două unități de transformare a gazului în combustibili lichizi au fost avariate
în urma unor atacuri fără precedent, potrivit lui Saad al-Kaabi.
Astfel, o capacitate de producție de circa 12,8 milioane de tone de LNG pe an va rămâne indisponibilă pentru o perioadă de trei până la cinci ani.
Pe termen mediu, factorul decisiv este reprezentat de strategia OPEC, care va influența semnificativ evoluțiile în domeniu.
În urma perturbărilor majore în capacitatea de producție a statelor din Orientul Mijlociu și a cheltuielilor considerabile necesare pentru reconstrucție, o întrebare esențială se impune: care va fi strategia țărilor din Orientul Mijlociu pe piața petrolului în următorii ani și cum vor afecta deciziile OPEC această evoluție. Urmărind traiectoria din anii ’70, rezultă că deciziile OPEC de ajustare a volumului producției de hidrocarburi și dinamica cotațiilor acestora au avut capacitatea de a induce fluctuații financiare majore, cu repercusiuni în lanț asupra economiei la nivel global.
În prezent, se înregistrează o schimbare semnificativă – impactul asupra capacității de producție și întreruperea căilor de distribuție afectează însăși fezabilitatea producției în statele din Orientul Mijlociu.
Prin urmare, se ridică întrebarea dacă, în scopul de a compensa prejudiciile financiare și daunele fizice aduse infrastructurii de extragere, prelucrare și livrare a petrolului și produselor derivate, statele din regiune vor adopta din nou strategii de tip cartel, similare celor din anii ’70, cu obiectivul implicit de a menține cotațiile petrolului și gazului la niveluri înalte, pentru a recupera pierderile și a asigura refacerea infrastructurii.
Se preconizează că impactul financiar va fi resimțit de către țările care se bazează pe importurile de petrol și derivatele acestuia, odată cu producerea unui posibil transfer al cheltuielilor suplimentare.
În cazul unui asemenea scenariu, OPEC ar impune, prin strategia sa, prețuri majorate ale hidrocarburilor pentru o perioadă prelungită chiar și după oprirea operațiunilor militare în regiune, ceea ce ar însemna practic o externalizare a costurilor de reconstrucție a capacităților de producție către statele care se bazează pe importurile de energie din Orientul Mijlociu, și anume Uniunea Europeană, Japonia, China, India și Coreea de Sud.
Într-un scenariu nefaste, creșterea prețurilor la energie ar putea conduce la o perioadă prelungită de presiuni inflaționiste.
Politica energetică a devenit o constrângere economică majoră pentru Europa, reprezentând acum un factor cheie care o afectează direct.
Simultan, repercusiunile unui posibil șoc asupra cantității de gaz natural lichefiat disponibile ar fi resimțite la nivel macroeconomic în Europa, impactul depășind cadrul strict al piețelor energetice.
Gazul natural are astăzi o poziție structurală mult mai semnificativă în economia europeană comparativ cu șocurile petroliere din anii ’70, care afectau în principal sectoarele transportului și cheltuielilor logistice.
– nu se aplică aici deoarece nu există citat –
În prezent, gazul natural constituie atât un factor esențial pentru industriile cu consum ridicat de energie, cât și un element cheie în stabilirea prețului marginal al energiei electrice pe piețele europene.
În contextul actual, structura costurilor economiei europene este supusă unui impact sistemic din cauza unui posibil șoc în legătură cu oferta de LNG, care nu se limitează la o simplă perturbare a sectorului respectiv. Tranziția rapidă a impactului de pe piața gazului pe cea a electricității și apoi în industria cu cerere mare de energie are potențialul de a destabiliza întregul lanț valoric.
Acest fenomen conduce la consecințe majore atât asupra inflației, cât și asupra competitivității industriale.
În urma acestei situații, o întrebare revine în dezbaterea europeană, deși părea deja rezolvată: odată ce gazul devine prea scump, ar putea Europa să se întoarcă temporar la surse de energie precum cărbunele? Din punct de vedere al tranziției la energie verde, o astfel de schimbare pare ilogică pentru un continent care se axează puternic pe dezvoltarea surselor regenerabile de energie. Însă, experiența economică trecută demonstrează că, în momente de criză acută a disponibilității, sistemele energetice tind să acorde prioritate securității aprovizionării. Prin urmare, evenimentele geopolitice pot duce la adoptarea unor decizii energetice care, deși nu sunt optime pe termen lung, sunt justificate temporar de circumstanțe excepționale și
meritorii
pentru tranziția energetică în perspectivă.
Este posibil ca abordarea Volcker să fie la fel de eficientă în Europa în prezent?
Această întrebare a fost ridicată în contextul discuțiilor despre șocurile petroliere și strategiile economice.
Paul Volcker, fostul președinte al Rezervei Federale din SUA, a implementat această abordare în anii ’80 pentru a combate inflația.
Acum, economiștii și experții financiari se întreabă dacă aceeași strategie ar putea fi eficientă în Europa.
În contextul strategiilor economice ale națiunilor care se bazează în mare măsură pe importurile de energie, se impune o analiză a aplicabilității unor politici de tip Volcker menite să țină sub control inflația, având în vedere interacțiunile și constrângerile generate de configurația curentă a politicilor fiscale și macro-prudențiale Volcker.
Deși există anumite asemănări istorice cu deceniul al șaptelea, scenariul actual prezintă diferențe esențiale, OPEC și sursele de energie fiind mai diversificate, cu multiple opțiuni pentru furnizorii de hidrocarburi, inclusiv din afara acestei organizații.
În plus, majoritatea economiilor dezvoltate și emergente se caracterizează printr-un grad mai scăzut de intensitate energetică.
Este posibil ca un episod de inflație persistentă să fie generat exclusiv de un șoc al prețului energiei
,
care ar putea fi agravat de eventuale decizii comune ale țărilor membre OPEC, similare celor din anii ’70.
Cu toate acestea, un astfel de episod are mai puțină probabilitate să atingă magnitudinea șocurilor observate anterior.
O concluzie similară a fost prezentată și de Paul Krugman într-un editorial recent, Oil Crises, Past and Possibly Future: What the 70s can and can’t teach us.
În contextul actual, configurația financiară europeană lasă o amprentă de limitare asupra capacității de acțiune a politicii monetare, spre deosebire de economia Statelor Unite în perioada era Volcker.
What Can Keep Euro Area Inflation High?
este lucrarea din 2023 semnată de Ricardo Reis, care identifică o serie de factori restrictivi pentru spațiul de manevră al deciziilor monetare în zona euro.
În prezent, consider că o reacție a politicii monetare la nivel european, similară cu strategia implementată în trecut de Paul Volcker, nu ar fi oportună. În schimb, un răspuns precis și adaptat, care să ia în considerare complexitatea factorilor economici și financiari care influențează nu numai evoluția prețurilor, ci și stabilitatea financiară, diferența dintre PIB nominal și PIB potențial, precum și sustenabilitatea fiscală, ar fi mai eficace.
Abordarea adecvată în acest moment este un echilibru delicat
, care să fie susținut în același timp de o ajustare a combinației de politici macroeconomice.
În fața acestui tip de șoc, combinarea strategiilor economice este esențială pentru a găsi o soluție eficientă.
Întrebarea cheie rămâne: care sunt măsurile politice adecvate pentru a aborda eficient această situație?
Răspunsul la această întrebare necesită o analiză detaliată a diferitelor opțiuni disponibile.
În prezent, nu există un răspuns clar la această întrebare, însă specialiștii sunt de părere că un echilibru între abordările economice și cele politice ar putea fi o soluție viabilă.
Leonardo Badea subliniază că o analiză retrospectivă poate începe cu anii 80. La acea vreme, diferența esențială față de perioada condusă de Volcker este că în SUA din deceniul respectiv, inflația era generată atât de perturbări energetice, cât și de factori fundamentali, care includeau o spirală a salariilor și prețurilor, precum și așteptări inflaționiste lipsite de ancorare. În contrast, în prezent, în Europa, o parte considerabilă a presiunilor inflaționiste își are originea în factori externi care afectează oferta, în special costurile energiei.
În contextul prezentat anterior, eficiența mecanismelor de politică monetară este limitată în mod natural, deoarece acestea influențează preponderent cererea. O abordare monetară restrictivă poate diminua cererea agregată și poate împiedica propagarea inflației către salarii și prețuri fundamentale, însă nu poate atenua limitările privind oferta energetică. În acest cadru, o ajustare exclusiv monetară de mari dimensiuni riscă să agraveze o posibilă contracție economică, în loc să soluționeze problemele generate de dezechilibrele în oferta energetică.
În prezent, mediul fiscal din Europa diferă considerabil de cel din perioada Volcker din SUA.
Multe economii europene se confruntă cu niveluri ridicate ale datoriei publice, ceea ce reduce substanțial spațiul de manevră disponibil.
O creștere bruscă a ratelor dobânzilor ar exacerba presiunile asupra stabilității fiscale și ar putea declanșa riscuri de fragmentare financiară și de destabilizare a echilibrului macro-financiar.
În peisajul actual al strategiilor, o provocare suplimentară a apărut sub forma Energy Dominance.
În prezent, economia europeană se confruntă cu un context macroeconomic care se îndreaptă către un scenariu de dominanță energetică, caracterizat printr-o reducere a spațiului de manevră pentru politicile monetare și fiscale.
Episoadele recente de criză energetică au scos în evidență o a treia limitare: situațiile în care disponibilitatea și costul energiei reprezintă principalii factori care influențează evoluția macroeconomic în perioadele scurtă și medie, condiționând totodată eficacitatea politicilor monetare și fiscale.
Într-un context de supremație energetică, majoritatea mecanismelor clasice de stabilizare economică își pierd eficiența. Cererea poate fi influențată prin politica monetară și costurile de ajustare pot fi redistribuite prin politica fiscală, însă niciunul dintre aceste instrumente nu este capabil să schimbe rapid limitările fizice și de securitate impuse de infrastructura energetică.
Schimbările în curs au un impact semnificativ asupra cadrului de politici economice al Europei.
Noua realitate economică arată că stabilitatea macroeconomică este din ce în ce mai dependentă de mai mulți factori, printre care viteza și amploarea tranziției energetice, precum și reziliența și adaptabilitatea sistemului energetic.
Această nouă stabilitate este, de asemenea, puternic influențată de eficiența energetică a economiei, alături de strategiile băncii centrale și de practicile fiscale responsabile ale guvernelor.
Țara noastră se confruntă cu necesitatea de a continua să investească în infrastructura energetică, România fiind deja într-o poziție avantajoasă datorită diversificării surselor de energie.
În acest context, îmbunătățirea și dezvoltarea capacităților nucleare reprezintă un obiectiv important, la fel ca și exploatarea resurselor energetice disponibile în Marea Neagră.
De asemenea, proiectele care utilizează energia regenerabilă trebuie să rămână o prioritate.
Pe termen scurt, accentul trebuie să fie pus pe creșterea eficienței energetice și pe modernizarea infrastructurii de transport și distribuție, astfel încât resursele existente să fie utilizate în mod optim.
În prezent, economia se confruntă cu tensiuni și volatilitate crescute pe arena internațională, ceea ce impune consolidarea opțiunii strategice pentru sporirea independenței energetice, precum și utilizarea unor instrumente adecvate pentru gestionarea pe termen scurt a dezechilibrelor economice care survin.
O nouă criză cu repercusiuni la nivel global, care afectează atât rețelele de distribuție, cât și lanțurile de aprovizionare la scară internațională, ne impune să regândim strategiile economice actuale.
COMENTARII / 0