Timpul: de ce avem 60 de minute într-o oră?

La sfârșitul lunii octombrie din 1793, noua entitate statală franceză a încercat o reformă radicală a sistemului său de cronometrare. Această inițiativă, care prevedea o schimbare a metodei tradiționale de măsurare a intervalelor de timp, a fost adoptată de Republica Franceză recent constituită.

Într-o perioadă de schimbare, s-a luat decizia ca ziua să fie segmentată în 10 ore, abandonând structura tradițională de 24 de ore. Această nouă abordare prevedea ca fiecare oră să fie alcătuită din 100 de minute decimale, fiecare minut fiind ulterior împărțit în 100 de secunde decimale.

Un sistem inovator de cronometrare a fost integrat într-un proiect de reformă a calendarului, menit să optimizeze organizarea anuală prin eliminarea influențelor creștine și introducerea unei săptămâni de 10 zile. Transformarea ceasurilor în conformitate cu noul sistem zecimal a fost demarată rapid. În acest scop, primăriile au instalat ceasuri zecimale, iar desfășurarea activităților oficiale a fost consemnată utilizând calendarul reformei.

Citește șiCercetătorii găsesc că

La Londra, Marea Britanie, Royal Museums Greenwich a devenit rapid un punct de inflexiune pentru numeroase probleme, potrivit lui Finn Burridge, consultant științific, relatează BBC.

Acest lucru a început rapid să provoace o mulțime de bătăi de cap

, afirmă el, fiind situat la sediul Observatorului Regal, acolo unde a fost stabilită Ora Greenwich.

Implementarea și transformarea sistemelor orare actuale s-a confruntat cu dificultăți considerabile. Franța a devenit izolată de statele învecinate din cauza acestui sistem, deoarece locuitorii din mediul rural erau nemulțumiți că li s-a acordat o zi de repaus doar la fiecare zece zile. În cele din urmă, sistemul orar zecimal a fost aplicat în Franța pentru o perioadă de puțin peste un an.

Pentru a descifra motivul pentru care ziua este împărțită în 24 de ore, ora în 60 de minute și minutul în 60 de secunde, este necesar să călătorim înapoi în timp, într-o perioadă care precede instituirea conceptului de timp. Această călătorie în timp ne va introduce într-o lume unde unul dintre primele sisteme numerice a luat naștere – un sistem care explică de ce această metodă de măsurare a timpului a reușit să supraviețuiască multor civilizații care l-au creat.

Un sistem de calcul a timpului care utilizează 60 de unități pentru a descrie o perioadă de timp a fost dezvoltat în mii de ani. Acest sistem de măsurare a timpului a evoluat considerabil de-a lungul istoriei. În trecut, a existat chiar și o perioadă în care s-a utilizat o oră compusă din 100 de minute. Această abordare alternativă de calculare a timpului nu a fost însă adoptată pe scară largă.

În Mesopotamia, adică în ceea ce este astăzi Irakul, a existat un popor denumit sumerienii, care a înflorit între anii 5.300-1.940 î.Hr. și a reprezentat una dintre primele civilizații urbane. Printre numeroasele lor contribuții se numără invenții precum sistemele de irigație și plugul, la care se adaugă crearea unui sistem de scriere precursor. Acest sistem ingenios se baza pe 60 ca număr fundamental, o abordare care a influențat diverse aspecte ale vieții cotidiene, inclusiv concepția despre timp.

Țineți o mână în fața corpului, flexați un deget și observați că este alcătuit din trei segmente osoase. 12 segmente osoase sunt prezente pe toate degetele unei singure mâini. Utilizați un deget de la cealaltă mână pentru a înregistra numărul 12 și reluați numărătoarea pentru fiecare set de 12 segmente de pe prima mână, până când toate cele cinci degete de la a doua mână sunt folosite. Care este rezultatul final al numărătorii? 60.

În cadrul unei ipoteze teoretice se vehiculează ideea că sistemul matematic inițial al sumerienilor a fost fundamentat pe 60 și nu pe 10, o alegere care încă influențează metoda noastră actuală de măsurare a timpului. Acest sistem are efecte asupra calculului timpului în zilele noastre.

La Universitatea din New Brunswick, Canada, Martin Willis Monroe, un expert în culturile cuneiforme, care reprezintă primele sisteme de scriere din Orientul Mijlociu antic, susține că progresul sistemului lor de numerologie a fost impulsionat de obligația de a gestiona registrele pentru un sistem agricol din ce în ce mai extins și complex, care sprijinea dezvoltarea orașelor lor.

O descoperire recentă a scos la iveală tăblițe de lut cu dimensiuni asemănătoare unui smartphone.

Inițial, oamenii au utilizat tăblițe mici de lut, similar ca dimensiuni cu un smartphone, pentru a înregistra numere, prin imprimarea informațiilor în lutul umed. Ulterior, au apărut și alte tipuri de notații ilustrate, care au evoluat către textul cuneiform caracteristic sumerienilor.

Descoperirea și descifrarea acelor tăblițe de lut a avut loc abia la mijlocul secolului al XIX-lea. Potrivit spuselor lui Monroe, ele demonstrează că sumerienii au utilizat multiple sisteme numerice. Însă, cel care a dobândit o importanță deosebită pentru matematică și, ulterior, pentru astronomie și măsurarea timpului, a fost sistemul sexagesimal.

Nu se specifică aici o declarație directă

La fel cum utilizăm 10 ca bază pentru sistemul nostru numeric, sumerienii se sprijineau pe 60 pentru calculele lor. Acest sistem se bazează pe conceptul de a avansa cu o poziție atunci când se atinge un anumit prag, după care se adaugă un zero. Potrivit lui Erica Meszaros, cercetător în istoria științelor exacte și a antichității la Universitatea Brown din Statele Unite, mecanismul de funcționare este similar: odată ce se ajunge la 59, se trece la următoarea poziție și se utilizează un 1 însoțit de un zero.

„[Este] același lucru cu sistemul sexagesimal: ajung la 59 și, în loc să aibă un număr mai mare de 59, folosesc pur și simplu un unu, dar cu o poziție mai la stânga.”

Un sistem de măsurare a timpului bazat pe 60 de minute pe oră a devenit o tradiție atât de bine stabilită încât orice încercare de modificare ar întâmpina probabil dificultăți semnificative în implementare. Moștenirea istorică a acestui sistem este foarte profundă.

În pofida atractivității teoriei de numărare cu degetele menționată anterior, motivul pentru care sumerienii au ales un sistem bazat pe 60 rămâne neclar. „Nu există suficiente dovezi privind originea numărului 60”, afirmă Monroe. Anumiți cercetători au avansat ipoteza că sistemul sexagesimal ar fi putut precede chiar și perioada sumeriană.

Utilizarea sa practică este destul de evidentă. Numărul 60 are multiple divizori, și anume: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, 10, 12, 15, 20, 30 și 60, fără să necesite utilizarea fracțiilor sau zecimalelor. Spre deosebire de acesta, numărul 10 poate fi divizat doar la unu, doi, cinci și 10, ceea ce face ca avantajele numărului 60 să fie destul de clare. „În situațiile în care se dezvoltă sisteme numerice pentru scopuri practice, precum contabilitate, calcularea impozitelor sau măsurarea și divizarea terenurilor pentru moștenirea urmașilor, o metodă ușoară de efectuare a calculelor matematice este extrem de utilă”, afirmă Meszaros.

Încă de la începuturi, 60 de minute au alcătuit o oră. De fapt, modul în care măsurăm timpul a cunoscut îmbunătățiri semnificative de-a lungul a mii de ani. În trecut, a existat chiar și o oră compusă din 100 de minute, o perioadă care a reprezentat o alternativă interesantă la sistemul actual.

În ciuda lipsei de dovezi concludente privind concepția sumeriană despre timp, este posibil ca măsurarea timpului să fi avut deja loc în acea regiune, anterior înregistrării oficiale a primelor cadrane solare și ceasuri cu apă de către babilonieni, o civilizație mesopotamiană care a succedat sumerienilor, în jurul anului 1.000 î.Hr., potrivit declarațiilor lui Monroe.

În jurul anului 2.500 î.Hr., vechii egipteni au fost prima civilizație care a segmentat ziua în intervale orare, potrivit afirmațiilor Ritei Gautschy, arheoastronom la Universitatea din Basel, Elveția. Textele religioase din acea perioadă confirmă acest fapt. Inițial, primele 12 ore ale nopții au fost marcate cu ajutorul unor obiecte, printre care și ceasuri stelare diagonale, descoperite pe capacul interior al sicrielor nobililor egipteni din perioada cuprinsă între aproximativ 2.100 și 1.800 î.Hr., după cum precizează Gautschy.

Încă nu este clar de ce egiptenii au optat pentru o diviziune în 12, fapt care în timp a rezultat într-o zi compusă din 24 de ore. Un posibil motiv ar putea fi legat de ciclul zodiacal, alcătuit din 12 constelații, însă e probabil ca acest ciclu să fi fost adoptat ulterior primelor referiri la cele 12 ore. O altă ipoteză este aceea că s-a numărat până la 12 cu ajutorul articulațiilor și a degetelor de la o singură mână. Anumiți specialiști susțin că această decizie ar fi putut fi influențată de modul în care săptămâna lor de 10 zile se alinia cu pozițiile vizibile ale stelelor.

În Egipt a avut loc apariția ceasului.

Instrumentele antice de măsurare a timpului, precum cadranele solare și ceasurile cu apă, au fost descoperite în Egipt în jurul datei de 1.500 î.Hr.. Acestea erau utilizate în diferite scopuri, printre care și în activitățile zilnice de muncă, însă o majoritate semnificativă avea, probabil, o legătură mai puternică cu ritualurile religioase decât cu scopul de a măsura timpul, potrivit lui Gautschy.

„Personal, cred că multe dintre ele erau ofrande aduse zeilor, daruri votive”

, afirmă ea.

„Nu avem prea multe informații despre măsurarea științifică a timpului [din acea epocă].”

Înregistrările zilnice inițiale arată că Gautschy considera că cea mai mică unitate de timp era, în general, perioada de lucru, adesea vizualizată ca intervalul de dimineață sau de după-amiază. Însă, odată cu perioada romană din Egiptul antic, care a debutat în 30 î.Hr., orele au dobândit statutul de unitate standard de timp, fiind incluse și fracțiunile de oră, după cum afirmă Gautschy.

În timp ce trecerea secolelor a adus îmbunătățiri considerabile în ceea ce privește precizia măsurării timpului, oamenii și-au propus dintotdeauna să împartă ziua în fragmente mai mici și mai ușor de gestionat. 60 de minute reprezintă intervalul care compune în prezent o oră, însă această standardizare nu a fost dintotdeauna aceeași. Au existat și experimente cu ora de 100 de minute, demonstrând eforturile continue de optimizare a sistemului de măsurare a timpului pe parcursul a mii de ani.

În același timp, babilonienii își îmbunătățiseră metoda de a utiliza orele. Ei au devenit primii care au divizat ora în părți considerabil mai mici, chiar dacă nu în scopul de a măsura timpul mai eficient.

În perioada de înflorire cuprinsă între 2000 î.Hr. și 540 î.Hr., poporul babilonian a adoptat atât metoda de scriere cuneiformă, cât și sistemul numeric sexagesimal de la sumerieni. Potrivit spuselor lui Meszaros, până în jurul datei de 1000 î.Hr., babilonienii elaboraseră deja un sistem calendaristic care se baza pe durata perioadei necesare soarelui pentru a reveni în aceeași poziție pe cer, perioadă ce depășește ușor 360 de zile.

Un sistem extrem de eficient a fost adoptat de popoarele care au succedat babilonienilor, Babilonienii, care și-au adaptat tradițiile și datele astronomice în întregime – Erica Meszaros

Este un sistem care a funcționat suficient de bine pentru babilonieni, încât popoarele care au venit după ei l-au preluat în întregime, pentru a prelua și datele astronomice și tradițiile

nu este cazul, reformularea este:

Erica Meszaros a afirmat că sistemul lor a fost asimilat în totalitate de succesorii lor, care au integrat și datele astronomice și tradițiile.

corectat:

Sistemul lor eficient a fost preluat în întregime de popoarele ulterioare, care au adoptat și datele astronomice și tradițiile lor, după cum afirmă Erica Meszaros.

Un număr care se potrivea perfect unei societăți care utiliza un sistem numeric bazat pe 60 a fost adoptat. „În realitate, a rezultat într-un an împărțit în 12 perioade a câte 30 de zile”, o împărțire care se aliniază ciclului lunar, potrivit acesteia.

Un sistem practic de cronometrare a fost conceput de către babilonieni pentru necesitățile zilnice, sistem care diviza ziua și noaptea în douăsprezece segmente identice, similar abordării egiptenilor. Lungimea acestor „ore sezoniere” era condiționată de variațiile în durata zilei și nopții. „Motivul pentru care am segmentat ziua în doisprezece părți este acela că și cerul nopții este împărțit în doisprezece luni și, de asemenea, în doisprezece semne zodiacale”, explică Meszaros.

În Europa secolului al XV-lea și în Japonia celui de-al XIX-lea, erau încă utilizate orele sezoniere de către numeroase alte civilizații antice. Împărțirea acestui timp sezonier în entități mai mici pentru utilizare practică nu a avut loc niciodată, potrivit lui Monroe.

„[Acest lucru] nu a existat până la începutul perioadei moderne… Nu există în Mesopotamia și în alte culturi antice, deoarece nu era nevoie de el.”

Dezvoltarea acestui sistem de măsurare a timpului a fost determinată de cerințele societăților moderne.

Un fenomen interesant este ziua care are 12 „beru” în componența sa.

În paralel cu sistemul lor de calcul pentru viața de zi cu zi, babilonienii au conceput un sistem alternativ de cronometrare pentru observarea fenomenelor astronomice. Acest sistem era destinat exclusiv scopurilor astronomice și era structurat pe 12 „beru” pe zi, fiecare fiind aproximativ echivalent cu o perioadă de două ore în sistemul modern de măsurare a timpului. Utilizarea acestui sistem nu a fost limitată la Babilonia, deoarece a existat și în China și Japonia antică.

În căutarea unei precizii sporite pentru calculele lor, babilonienii au decis să divizeze orele duble „beru” în treizeci de entități temporale antice denumite „ush”, a căror durată era echivalentă cu patru minute actuale. La rândul lor, aceste entități erau subdivizate în șaizeci de unități mai mici, cunoscute sub numele de ninda, fiecare având o durată aproximativă de patru secunde în sistemul nostru de măsurare a timpului. Această abordare de împărțire în subunități era probabil determinată de practica împărțirii în grupuri de șaizeci în cadrul sistemului sexagesimal, după cum afirmă Meszaros.

„pentru că împărțim lucrurile în grupuri de 60 în sistemul sexagesimal”

În ciuda acestui fapt, babilonienii nu priveau această diviziune ca pe o simplă fracționare a timpului, remarcă Monroe. În schimb, o vedeau ca pe o modalitate de a descrie numeric distanțele cerești și vitezele de deplasare ale planetelor.

„Ei o considerau o împărțire a numerelor care măsoară distanța pe cer sau viteza planetelor.”

Această perspectivă era complet diferită de cea pe care o avem astăzi, potrivit spuselor lui Monroe, care afirmă

„nu se gândeau la asta ca la o împărțire a timpului”

.

Determinarea cu precizie a sursei de inspirație pentru aceste progrese antice legate de timp este o sarcină complexă, potrivit lui Gautschy.

„Începând cu aproximativ 330 î.Hr., Egiptul, cu noul centru științific din Alexandria, a devenit un creuzet în care oamenii, și odată cu ei ideile lor din toate regiunile, s-au contopit”

, afirmă ea, evidențiind importanța acestui fenomen. 330 î.Hr. este perioada de început a acestei transformări, iar lumea elenistică este termenul care definește această perioadă,

„Asta este ceea ce numim lumea elenistică.”

Se știe că sistemul de măsurare a timpului utilizat de grecii antici își are originea în astronomia babiloniană, potrivit lui Meszaros.

„Au păstrat aceeași diviziune deoarece aceasta le-a permis să adauge pur și simplu noi observații la cele existente… Este un sistem care a funcționat suficient de bine pentru babilonieni, încât cei care au venit după ei l-au preluat în întregime pentru a prelua și datele astronomice și tradițiile.”

Astfel, grecii antici au adoptat în întregime sistemul deja funcțional de măsurare a timpului de la babilonieni.

Înregistrarea durerilor de timp a fost rafinată de-a lungul a mii de ani. 60 de minute constituie în prezent o oră, însă au existat și alte sisteme de măsurare a timpului. Printre acestea, se numără și una care împarte orele în 100 de minute.

În ciuda faptului că grecii antici foloseau clepsidre în cadrul curții pentru a reglementa timpul alocat discursurilor, sistemul lor de măsurare a timpului era bazat pe modelul babilonian, care însă era utilizat preponderent în scopuri astrologice și teoretice. Acest sistem „nu era cu adevărat relevant pentru viața de zi cu zi”, conform afirmațiilor lui Gautschy, care subliniază că „oamenii aveau la dispoziție același timp pentru a vorbi” datorită clepsidrelor.

„pentru a se asigura că oamenii aveau la dispoziție același timp pentru a vorbi”

și Gautschy sunt elemente cheie în înţelegerea acestei probleme.

În timp ce noțiunile de ore, minute și secunde își au originea în lumea antică a Greciei, ele au reușit să traverseze secolele și să ajungă până la noi. Precizia în măsurarea timpului a cunoscut o evoluție semnificativă în ultimele sute de ani, moment în care minutele și secundele au devenit parte integrantă a vieții cotidiene, schimbând modul în care oamenii își organizează timpul.

În prezent, secunda constituie o unitate de măsură esențială în multiple definiții științifice. Pe măsură ce oamenii de știință au avansat în măsurarea intervalelor de timp mai mici decât o secundă, au adoptat un sistem bazat pe metrică, care împarte secunda în milisecunde și microsecunde (echivalente cu o miime, respectiv o milionime de secundă).

În urma unui proces îndelungat de evoluție, s-a ajuns la dezvoltarea unor dispozitive de măsurare a timpului extrem de precise, cunoscute sub numele de ceasuri atomice. Perfecționarea acestui proces a durat mii de ani. Pe parcursul acestei evoluții, au existat și alte sisteme de măsurare a timpului, precum ora de 100 de minute. Însă, în cele din urmă, s-a stabilit ca 60 de minute să fie durata unei ore.

În era contemporană, ceasurile atomice au facilitat oamenilor de știință redefinirea secundei cu o acuratețe sporită, înlocuind anteriora definire bazată pe mișcările de rotație ale Soarelui cu o valoare exactă determinată de fenomenul de absorbție și emisie a radiațiilor cu microunde de către atomii de cesiu-133. Actualmente, sistemul global de ceasuri atomice sincronizează timpul pentru marea majoritate a ceasurilor moderne și constituie fundamentul tehnologic pentru diverse aplicații, printre care internetul, GPS și tehnica de imagistică RMN de înaltă fidelitate.

În ciuda aparențelor, modul în care percepem timpul este o creație a oamenilor, rezultată din deciziile luate de-a lungul istoriei. Sistemul nostru de măsurare a timpului, alcătuit din ore, minute și secunde, a evoluat printr-o succesiune de opțiuni, evenimente neprevăzute și circumstanțe. Deși a devenit o parte integrantă a vieții noastre, el reprezintă o moștenire a trecutului, care s-a dovedit utilă, dar a cărei schimbare ar fi extrem de dificilă în acest moment, datorită înrădăcinării sale profunde în structura societății.

În ciuda faptului că Franța a încercat să decimalizeze timpul în secolul al XVIII-lea, noul sistem a fost rareori aplicat în realitate. În schimb, eforturile similare ale Republicii de a standardiza unitățile de distanță și moneda au fost rapid adoptate și rămân în vigoare 17 luni a durat timpul zecimal, în timp ce calendarul său a continuat să fie utilizat, într-o anumită măsură, pentru aproape un deceniu. „Nu a dat rezultate, pur și simplu nu a funcționat”, conform declarațiilor lui Burridge,

„S-a încercat, dar nu a avut succes, nu a prins”

.

În 1795, o prezentare făcută de Claude-Antoine Prieur, un reprezentant al Convenției Naționale Franceze, ar fi putut marca sfârșitul definitiv al unui sistem de măsurare a timpului în format zecimal. Potrivit acestuia, sistemul respectiv nu prezenta niciun avantaj notabil pentru majoritatea oamenilor și, mai mult decât atât, dăuna percepției celorlalte sisteme metrice noi, care, dimpotrivă, aduceau beneficii, după cum afirma el.