Legăm cuvântul „fascism”, de obicei, de Hitler și Mussolini, și credem că acel coșmar s-a terminat în 1945. România a avut una dintre cele mai mari mișcări fasciste din Europa. Învățăm istoria mistificată, nu pe cea reală, și poate de aceea nu recunoaștem acest pericol revenit printre noi. Primim detalii de la dr. Raul Cârstocea, profesor de istorie la Universitatea Maynooth, din Irlanda.
Cristina Cileacu: Doctor Raul Cârstocea, profesor de istorie la Universitatea Maynooth din Irlanda, bine ați venit la Pașaport diplomatic.
Raul Cârstocea: Îți mulțumesc pentru invitație.
Citește șiGuvernul nu a calculat cât va economisi prin comasarea comunelor. Alexandru Stoica: „Nu vreau să vorbim despre economii"
Ce persistă din fascismul anilor ’30
Cristina Cileacu: Domnule profesor, vorbim despre fascism pentru că, iată, îl revedem readus cumva în discuție, în primul rând de invazia la scară largă și de discursul lui Vladimir Putin în Ucraina. El spune că vrea să provoace o denazificare a Ucrainei, dar nu doar în acel discurs regăsim acest concept. Noi credeam că am scăpat de fascism: ce a rămas identic în prezent față de anii 1930, atunci când Europa s-a întâlnit cu fascismul? În zilele noastre vorbim despre mitul renașterii naționale, vorbim despre cultul liderului, despre dușmanul intern, despre ce vorbim?
Raul Cârstocea: Principala diferență, în opinia mea, constă în faptul că fascismul istoric a fost o realitate concretă și că a lăsat o moștenire. În anii douăzeci, treizeci, oamenii care s-au confruntat cu fascismul nu știau încă cum se va încheia totul. Al Doilea Război Mondial și Holocaustul nu avuseseră încă loc, iar fascismul putea exercita o anumită atracție asupra multora. După 1945, fascismul a fost, cum este perfect de înțeles, demonizat și eliminat din sfera politică. În multe cazuri a fost chiar scos în afara legii în mod explicit și a existat un consens antifascist care depășea diviziunea și antagonismul din timpul Războiului Rece, deși ambele tabere au făcut, într-o oarecare măsură, compromisuri, de exemplu prin recrutarea unor oameni de știință naziști sau prin utilizarea foștilor fasciști pe post de spioni și sabotori anticomuniști de către serviciile secrete din blocul occidental, în special CIA. Eu, per ansamblu, consider că blocul socialist a tratat fascismul și pericolul fascist mult mai serios. În schimb, în Occident, încă din anii ’70 și ’80 au început să apară activiști și organizații care se inspirau direct din fascism.
Prin urmare, căderea blocului socialist în 1989 a marcat debutul unei degradări treptate a acestui consens antifascist, un fenomen care, deși în mod limitat, persistă și în prezent, chiar dacă cercetătorii aleg să clasifice partidele și actorii politici ca extremă dreaptă, dreaptă radicală sau populiști de dreapta, evitând termenul de fascist în sens
Totuși, după 1945, nimeni nu se mai putea autointitula fascist în mod deschis în cadrul politicii mainstream, să spunem, iar acest lucru rămâne valabil și astăzi. Această situație a dus la o scindare în modul în care politicienii de astăzi abordează fascismul. Pe de o parte, avem organizații care se autoproclamă deschis neofasciste și neonaziste sau neolegionare, la noi, care se inspiră direct din fascismul interbelic. Acestea însă tind să fie grupări mici, marginale, situate la periferia politicului. Adesea, ele sunt chiar ilegale. Asta nu înseamnă însă că nu sunt periculoase.
Activiștii fasciști recurg frecvent la acte de terorism, cel mai sângeros și mai cunoscut exemplu fiind atacul comis în Norvegia, pe 22 iulie 2011, de către Anders Breivik, precum și, în mod general, acte de violență îndreptate împotriva minorităților și a grupurilor de migranți. Pe de altă parte, politicienii din curentul dominant, așa-numiții populiști de dreapta, chiar dacă nutresc simpatii față de partidele fasciste, sunt nevoiți să evite orice asociere cu acestea.
În anumite state, Germania inclusiv, partidele respective ar putea fi, în schimb, excluse din sistemul legal. Prin urmare, în analiza fascismului contemporan, trebuie să luăm în considerare mereu această eredită a fascismului trecut și influența sa persistentă asupra scenariului politic actual. Mai mult, trebuie să recunoaștem că actorii și partidele politice nu se autoidentifică deschis ca fasciste, ci adesea resping cu vehemență această etichetă, sau, așa cum ați menționat în cazul lui Putin, susțin că se opun fascismului, chiar dacă ideologia sau politicile lor derivă direct din acesta.
Extremismul, atins prin algoritmi?
Cristina Cileacu: Vedem un val de extremism care a cuprins lumea, mai ales în Europa. România este și ea atinsă de acest val de extremism, dar în altă măsură. Cum apar aceste teme care sunt foarte rapid răspândite la nivel european. Au cumva aceeași metodă ca fascismul din anii treizeci sau acum sunt folosiți mai degrabă algoritmii sau alte metode, să spunem, tehnologice, ca să se răspândească aceste teme, la fel de egal, în toată Europa?
Raul Cârstocea: Tehnologia, bineînțeles, are o anumită influență asupra transmiterii, asupra felului în care ideile sunt transmise, dar, în același timp, mie nu mi se pare esențială. De asemenea, chiar dacă vedem mișcări de stradă violente, cred că ideologia din spatele lor este complet diferită de cea fascistă din perioada interbelică, deși au în comun, aș spune, un element antisistem, un element îndreptat împotriva partidelor tradiționale, care sunt văzute, ca și atunci, în interbelic, ca fiind responsabile pentru criza în care se află societatea în momentul respectiv. În acest mod, în același timp, este foarte important, și asta argumentez eu în cercetarea mea, să nu înțelegem fascismul ca și ceva limitat la Germania și Italia.
În cercetările fascismului interbelic, se observă adesea o focalizare pe cele două
Fascismul s-a răspândit la nivel mondial.
Iar proiectul de cercetare pe care îl coordonez în prezent, un proiect pe cinci ani, finanțat cu 2 milioane de euro de către Consiliul European pentru Cercetare în cadrul programului Horizon Europe, abordează direct această istorie a fascismului la scară globală în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din nou, această obsesie cu Mussolini și Hitler, când vorbim despre fascism, ignoră numeroase alte mișcări din Europa. Unele dintre ele, precum Legiunea la noi sau Ustașa în Croația, au ajuns chiar la putere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, însă acestea sunt adesea catalogate drept minore sau periferice, deși, cum a fost cazul României, realitatea este cu totul alta.
Mișcarea Legionare a înregistrat, în perioada 1937-1938, un număr de membri care, comparat cu populația națională, depășea cel al Partidului Național Fascist italian și al Partidului Național-Socialist german. În plus, conform observațiilor din proiectul meu, când fascismul este privit ca un fenomen universal, se constată că mișcările fasciste au manifestat particularități unice în fiecare context, iar această constatare nu reprezintă doar o analiză academică neutră. În reexaminarea răspunsului meu anterior, se vede că, după 1945, nimeni nu a dorit să fie asociat cu fascismul.
Prin urmare, a existat o încercare constantă, și există în continuare o încercare, de a băga sub preș, ca să folosim o expresie sugestivă, alte istorii naționale ale fascismului sau ale colaborării cu puterile Axei în timpul războiului. Italia și Germania nu au putut face acest lucru, deși în Italia a apărut după război și persistă până astăzi mitul „Italiani, brava gente”, care susține că fascismul italian nu a fost la fel de rău ca cel german sau poate chiar nu a fost deloc rău, însă celelalte țări au putut s-o facă și au făcut-o.
Istoria fascismului din România
De exemplu, istoriografia românească de după ’45 nu a abordat în esență chestiunea Mișcării Legionare sau s-a referit la ea ca la o coloană a cincea a Germaniei naziste, ceea ce era complet neadevărat. Și de ce a fost Legiunea atât de populară? Cred că lucrul se datorează în mare parte absenței unei stângi organizate în România interbelică. Interzis de guvern și compromis pe plan intern prin susținerea pretențiilor sovietice asupra Basarabiei, Partidul Comunist din România număra mai puțin de două mii de membri în 1944 și Legiunea a devenit astfel singura opțiune pentru o politică radicală îndreptată împotriva sistemului, într-un context în care, nu foarte diferit de situația de astăzi, partidele consacrate erau percepute ca fiind corupte și ca reprezentând interesele oligarhilor.
Legiunea și fasciștii, în general, susțineau că acordau atenție oamenilor obișnuiți, studenților, țăranilor și muncitorilor, grupuri sociale pe care cele două forțe dominante, liberalul și național-țărănesc, le neglijeau majoritar, cu excepția perioadelor electorale. Această imagine de incoruptibili a legionarilor și a fasciștilor, împreună cu opoziția lor evidentă față de corupția politică din România, a făcut ca primul discurs al lui <
În același timp, grupul promova idei neclare despre justiția socială, fapt care i-a făcut atractivi pentru muncitorii
Legionarii rămân încă glorificați în România.
Cristina Cileacu: Aș vrea să revenim la România din zilele noastre, unde vedem că se țin slujbe, de pildă, pentru acești oameni care sunt martirizați, deși, în teorie, este interzis. Sunt postări pe rețelele sociale care îi glorifică. Ne reîntoarcem într-un fel în istorie, pentru că se spune că istoria nu se repetă, doar rimează. Cum vedeți dvs. prezentul în România din acest punct de vedere al ideologiei legionare? Am scăpat de ea sau încă plutește pe undeva pe acolo?
Raul Cârstocea: Am scris un articol pe această temă, publicat în 2021, și mulți alții, politologul Michael Shafir, de exemplu, dar și Monica Ciobanu sau Ionuț Biliuță, istorici, au scris pe larg despre acest subiect, despre martirii și sfinții închisorilor. Această ură, explicabilă față de regimul comunist de după ’89, a contribuit la transformarea foștilor fasciști în martiri ai națiunii române și în așa-ziși sfinți ai închisorilor. În timpul regimului comunist, cu excepția acelor legionari care au fugit în străinătate, în țări neutre din Europa, în Spania și Portugalia ori în America de Nord sau America de Sud, Mișcarea Legionară a fost supusă unei persecuții totale, care a vizat inclusiv membrii de rând, nu doar liderii, ci chiar și persoane doar bănuite de a fi avut legături cu mișcarea fascistă. Această persecuție, cum știm foarte bine în România, s-a desfășurat în cadrul unui regim carceral extrem de brutal.
Experimentul Pitești și închisoarea de la Aiud, unde a fost încarcerată cea mai mare parte a conducerii legionare, constituie simboluri ale acestei represiuni violente din timpul comunismului, iar suferința și moartea membrilor fostelor elite politice și intelectuale românești în timpul comunismului au dus la consacrarea în România contemporană a imaginii acestora drept sfinți ai închisorilor. Deci nu, ideologia legionară nu a dispărut din România, chiar a revenit în forță, aș spune, după 1989. Iar această caracterizare, ca și eroi ai națiunii sau martiri pentru creștinism, trece cu vederea adeziunea lor anterioară la fascism, manifestată în perioada interbelică și în timpul războiului.
Totodată, asocierea frecventă a evreilor cu regimul comunist, un clișeu răspândit cam în toate țările din blocul estic, a devenit o componentă centrală a memoriei colective românești în perioada postsocialistă și alimentează manifestările contemporane ale antisemitismului. În competiția victimizării dintre Holocaustul din România și ceea ce este numit uneori Gulagul românesc, ca referință la crimele comise în timpul regimului socialist, cel din urmă a fost, în ’89 și după, mult mai tangibil și mai apropiat de experiența trăită decât primul, atât din punct de vedere cronologic, fiind mai recent, cu mult mai mulți supraviețuitori ai represiunii comuniste încă în viață în anii ’90 și în țară, cât și spațial. Așa cum am menționat în publicațiile mele, cu câteva excepții, precum pogromul din timpul rebeliunii legionare de la București sau Pogromul de la Iași, majoritatea crimelor din timpul Holocaustului din România au fost comise în Transnistria, un teritoriu care nu a făcut niciodată parte din statul român, nici înainte, nici după aceea. Prin urmare, cu excepția autorilor crimelor din rândul Armatei și Jandarmeriei Române, majoritatea românilor nu au avut o experiență directă a atrocităților comise în timpul Holocaustului. Un alt rol important l-a avut și importanța religiei în spațiul românesc postsocialist.
Din nou, această percepție a victimelor închisorilor comuniste ca sfinți care au suferit nu doar pentru România, ci și pentru credința lor în Dumnezeu. Trebuie să fie clar: nu încerc să neg sau să minimalizez în niciun fel crimele îngrozitoare comise în timpul regimului comunist în închisori precum cea de la Pitești, Gherla sau Aiud ori în numeroasele lagăre de muncă forțată, cum e cel de la Canalul Dunăre–Marea Neagră, și nici teroarea Securității. Doar este un îndemn de a lua în considerare faptul că majoritatea victimelor regimului socialist fuseseră anterior membri ai unei mișcări fasciste, iar suferința lor în închisori nu îi absolvă de acest lucru. Eu spun că și din această cauză avem de-a face momentan cu o revenire a ideologiei legionare în spațiul public românesc.
Antisemitismul fără evrei
Cristina Cileacu: Pentru că este puțină cunoaștere și, într-adevăr, nu trebuie să demonizăm ceva, trebuie doar să ne știm istoria. Vorbim din nou despre prezent și observăm, de pildă, din nou, foarte mult antisemitism, nu doar în lume, ci și în România, unde comunitatea de evrei este una chiar foarte mică. De ce credeți că avem în continuare această aplecare, să spunem, în a fi urmașii acestui fenomen?
Raul Cârstocea: În vremea interbelică, în România, minoritatea evreiască însemna aproximativ 650.000 de persoane, conform recensământului din 1930, ceea ce reprezenta circa 4,1% din populație, iar peste jumătate dintre aceștia au supraviețuit Holocaustului. Și totuși, conform primului recensământ din perioada postsocialistă, în 1992, mai existau doar 9.000 de persoane care și-au declarat etnia evreiască sau religia mozaică, un număr care după aceea a scăzut și mai mult. Actualmente vorbim de puțin peste 3 mii de evrei. Deci, asta ne permite să vorbim momentan despre antisemitismul din România contemporană ca un caz de antisemitism fără evrei, un termen folosit de autori precum Paul Lendvai, întrucât, având în vedere aceste dimensiuni extrem de reduse ale comunității evreiești din România de astăzi, este puțin probabil ca majoritatea românilor sau majoritatea antisemiților să întâlnească vreodată o persoană adevărată, de origine evreiască.
Însă teoriile conspirației la nivel internațional despre evrei ca o elită globală, despre presupusul lor control asupra lumii financiare și a mass-mediei, despre pandemie, în timpul covidului, precum și discursul radical negaționist, care neagă existența camerelor de gazare sau contestă cifra de 6 milioane de victime în timpul Holocaustului, sunt într-adevăr foarte larg răspândite în România, la fel ca și acea viziune pozitivă asupra fasciștilor români din perioada interbelică de care vorbeam mai devreme. Un studiu realizat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” în 2016-2017, care compara antisemitismul cu rasismul împotriva romilor, un alt fenomen de mare amploare în societatea românească, sublinia că, în timp ce rasismul împotriva romilor este legat în principal de argumente derivate din realitatea cotidiană imediată, antisemitismul este mult mai elaborat, mult mai abstract și face trimitere, de regulă, fie la o interpretare naționalistă a istoriei României, fie la teorii ale conspirației de circulație internațională. Și, în opinia mea, antisemitismul acesta în România contemporană este strâns legat de viziunea pozitivă pe care un segment important al societății românești o are față de Mișcarea Legionară.
Așa cum menționa un raport al aceluiași Institut „Wiesel” din 2018, cultul lui Zelea Codreanu, criticarea istoriografiei care denunță abuzurile și crimele comise de Mișcarea Legionară, exaltarea membrilor Mișcării Legionare ca sfinții închisorilor sau promovarea ideologiei legionare drept un model politic demn de urmat astăzi sunt frecvente în rândul utilizatorilor implicați în diseminarea discursului instigator la ură atât împotriva evreilor, cât și împotriva romilor. Și extrema dreaptă a avut o traiectorie interesantă în perioada postcomunistă. Inițial, în primii ani, în anii ’90, România era văzută ca o excepție, ca țara cu cea mai pronunțată extremă dreaptă din Europa de Est. Apoi, din 2004 până în 2020, nu am avut niciun partid de dreapta radicală sau de extremă dreaptă în Parlamentul României, ca apoi, în 2020, lucrurile să se schimbe din nou, dramatic, cu succesul electoral al Partidului AUR, care a intrat în Parlament cu aproximativ 9% din voturi, la doar un an de la înființarea partidului. Și apoi știm cu toții ce s-a întâmplat în 2024. Și această ascensiune a unui nou tip de extremă dreaptă în România contemporană, care este într-un fel, revenind la întrebarea noastră precedentă, un fel de revenire la interbelic, a fost însoțită de, sau poate s-a dezvoltat pe fondul unei creșteri constante a popularității Mișcării Legionare în ultimul timp, facilitată de asemenea și de media socială.
2015 a marcat introdu
Ce nu a învățat Europa în perioada anilor ’30
Cristina Cileacu spune că această dezbatere este foarte probabil să provoace controverse. Ea întreabă: ce nu a învățat Europa din anii treizeci și ar trebui să învețe acum, tocmai pentru ca acea istorie să nu revină?
Raul Cârstocea: Când ne uităm azi la România, trebuie să o înțelegem ca parte a acestui context global, și în interbelic, ca și acum, al unui val de extremă dreaptă. Două momente, dacă vreți, ale autoritarismului de dreapta. Dar nicio analiză a extremei drepte contemporane din România nu poate fi completă fără a înțelege rădăcinile acesteia în specificul istoriei românești, fie că ne referim la prezența pregnantă a antisemitismului în țară încă de la momentul în care s-a constituit statul modern roman, și Hannah Arendt descria România drept cea mai antisemită țară din Europa antebelică, și nu se înșela, fie la popularitatea de care s-a bucurat Mișcarea Legionară în era interbelică, o popularitate ale cărei urme sunt vizibile și astăzi. În ambele cazuri, înțelegerea istoriei fascismului joacă un rol crucial.
fascismul nu trebuie privit ca un fenomen limitat la Italia și Germania, ci ca un fenomen european, chiar și global. În același timp, trebuie să recunoaștem că, în acest cadru universal, Mișcarea Legionară reprezintă un exemplu major de mișcare fascistă, având un antisemitism la fel de extrem ca cel nazist. Aceasta a fost extrem de populară din punct de vedere al numărului de membri, în ciuda opoziției autorităților române pe aproape întreaga durată a existenței sale, și a fost singura mișcare fascistă care a ajuns la putere fără sprijinul direct al Germaniei naziste sau al Italiei fasciste.
Este indispensabil să recunoaștem acest punct ca parte integrantă a istoriei României, nu doar ca un subiect de nișă, dedicat exclusiv experților în fascism și Holocaust. În special, ultima noastră observație, într-o perioadă în care mulți se îndreaptă din nou spre extremismul de dreapta sau fascism, subliniază importanța de a nu uita consecințele: cel mai sângeros conflict al istoriei, Al Doilea Război Mondial, și Holocaust.
Cristina Cileacu: Domnule doctor Raul Cârstocea, vă mulțumesc enorm pentru această conversație.
Raul Cârstocea: Îmi exprim recunoștința pentru această invitație.
COMENTARII / 0