Ani de zile, gândirea strategică a SUA s-a concentrat pe Indo-Pacific: atolii militarizați ai Mării Chinei de Sud, șantierele navale chineze aflate în plină agitație și apele tensionate ale Strâmtorii Taiwan. Cu toate acestea, următoarea fază a competiției se va desfășura probabil pe masa continentală eurasiatică, contestată prin conducte, state oscilante și alinieri schimbătoare de-a lungul rutelor care se suprapun cu anticul Drum al Mătăsii. Aici China construiește coridoare comerciale și energetice alternative, dincolo de raza de acțiune imediată a puterii militare americane, potrivit unei analize War on the Rocks.
Strâmtorii Malacca reprezintă o zonă critică, iar chinezii au fost îngrijorați de posibilitatea ca Statele Unite să exploateze dependența lor de energia și comerțul maritim prin închiderea acestei căi navigabile înguste, situată între Malaysia și Indonezia. În acest context, aproximativ 75-80% din importurile de petrol maritim ale Chinei trec prin această strâmtoare. Pentru a reduce această vulnerabilitate, Beijingul a inițiat construirea unei rețele multidimensionale de transport pe uscat și pe mare. Recentele perturbări din Strâmtoarea Ormuz și în zonele înconjurătoare au accentuat necesitatea acestui demers.
Obiectivul nu este de a înlocui comerțul maritim cu comerțul terestru. Mai degrabă, o încredere mai mare în capacitatea Chinei de a rezista perturbărilor maritime ar putea încuraja Beijingul să își asume riscuri mai mari în privința Taiwanului. Fără a se adapta la această realitate, Statele Unite și aliații săi riscă să se concentreze prea mult pe competiția maritimă. Pentru a modela traiectoria competiției dintre SUA și China, Washingtonul ar trebui să înțeleagă atât strategiile maritime, cât și pe cele continentale ale Chinei, subliniază sursa citată
Citește șiO nouă armă împotriva unei ciuperci care amenință agricultura globală. Ce au descoperit cercetătorii
Scăparea din puncte de blocaj
2005, specialistă de la Academia Chineză de Științe Sociale, Zhang Jie, a legat în mod clar slăbiciunea Chinei în Strâmtoarea Malacca de capacitatea sa de a interveni asupra Taiwanului.
În lucrarea sa „Factorul Malacca în securitatea energetică a Chinei”, Zhang, actual director al diviziei de securitate și diplomație Asia-Pacific din cadrul Academiei, a subliniat că inițiativele timpurii ale Beijingului de a evita Strâmtoarea Malacca — cum ar fi construirea unui canal peste istmul Kra din Thailanda sau realizarea de conducte de petrol și gaze prin Myanmar — nu au reușit să rezolve „Dilema Malacca”. Chiar dacă astfel de proiecte ar permite navelor să scape de strâmtoare, Zhang a susținut că niciuna nu poate elimina cu adevărat posibilitatea intervenției marilor puteri. Malacca a servit doar ca microcosmos al dificultății Chinei în transportul maritim de petrol.
În schimb, ea a cerut consolidarea cooperării energetice cu Asia Centrală și Rusia. Zhang a recunoscut că conducta petrolieră China-Kazahstan, planificată la momentul respectiv, și viitoarele rute de petrol și gaze din Rusia nu puteau înlocui rolul Orientului Mijlociu în aprovizionarea cu energie a Chinei pentru o perioadă considerabilă. Dar a susținut că rutele terestre ar avea „o semnificație strategică mai mare în condiții care nu sunt în timp de pace”. Ea a continuat: „Prin urmare, acestea ar avea un grad relativ ridicat de securitate și ar fi mai puțin susceptibile la influența țărilor occidentale”.
Două decenii mai târziu, o mare parte din infrastructura pe care Zhang a prevăzut-o există deja. China a construit, de asemenea, conducta de gaze Asia Centrală-China din Turkmenistan, ale cărei trei linii existente au o capacitate de 55 de miliarde de metri cubi pe an. O a patra linie planificată ar crește această capacitate la 85 de miliarde de metri cubi. Dacă Beijingul ar fi de acord și cu conducta propusă de Rusia, Power of Siberia 2, cu încă 50 de miliarde de metri cubi de capacitate anuală, Beijingul ar dobândi capacitatea de a înlocui o parte substanțială din gazul natural lichefiat pe care îl importă în prezent pe mare cu gaz terestru.
În loc să elimine dependența de energia maritimă, China pare să construiască suficientă reziliență – prin conducte terestre, stocare și flexibilitate a cererii – pentru a face față unei perturbări grave pe mare. Profesorul Cui Shoujun de la Universitatea Renmin descrie conductele ca o „barieră solidă de securitate energetică”, trecerea Chinei la energia regenerabilă ca stabilind un „șanț de apărare” strategic, iar tehnologiile care transformă cărbunele în petrol și metanol ca o „plasă de siguranță” suplimentară împotriva deficitului de combustibil și materii prime petrochimice în circumstanțe extreme.
Cât de rezistentă a devenit China? Unii spun că reducerea bruscă a importurilor de țiței maritim de către China în timpul acestei crize din Iran ar fi putut reprezenta o „perioadă de încercare” pentru o blocadă asupra Malacca. Potrivit Administrației pentru Informații Energetice din SUA, China a importat doar 8,1 milioane de barili de țiței pe zi în al doilea trimestru al anului 2026, cu 32% mai puțin decât în trimestrul precedent. Cu toate acestea, Beijingul nu a compensat diferența pur și simplu prin golirea rezervelor sale strategice. Administrația pentru Informații Energetice estimează că stocurile strategice ale Chinei au scăzut cu doar 49 de milioane de barili în timpul trimestrului, de la 1,54 miliarde la 1,49 miliarde de barili. Beijingul a absorbit o mare parte din șoc prin reducerea cantității de petrol procesate de rafinăriile sale, în loc să înlocuiască fiecare baril importat pierdut din depozit.
Asta nu înseamnă că China ar putea rezista la nesfârșit unei blocade în timp de război. Dacă China ar încerca să înlocuiască în întregime un deficit de import de 3,9 milioane de barili pe zi dintr-un stoc de 1,49 miliarde de barili, aceste stocuri ar dura aproximativ un an. Dar episodul Ormuz arată de ce o astfel de aritmetică poate exagera vulnerabilitatea Chinei. Beijingul poate răspunde la un șoc al ofertei prin raționalizarea consumului de petrol, precum și prin reducerea rezervelor. În timp de război, ar putea raționaliza mai agresiv, păstrând combustibilul pentru armată, forțând în același timp reduceri mai mari în alte sectoare ale economiei.
Beijingul indică dorința de a intensifica rezistența. În luna august, Comisia Națională pentru Dezvoltare și Reformă împreună cu Administrația Națională a Energiei din China a introdus un nou plan de dezvolt
Au avut loc numeroase discuții privind posibilitatea ca SUA să interzică traficul maritim al Chinei. Într-un studiu publicat în 2008 în Naval War College Review, Gabriel Collins și William Murray au evidențiat anumite obstacole majore: unde ar trebui aranjate vesselele confiscate, cum se pot administra echipajele internaționale, cum se poate identifica care petroliere livrau petrol Chinei și cum se poate împiedica aceste nave să opteze pentru rute alternative, precum cele prin strâmtorile Lombok și Sunda.
În 2013, Sean Mirski a susținut că o blocadă navală a Statelor Unite ar putea aduce costuri devastatoare Chinei în cazul unui conflict prelungit, în special dacă ar fi susținută de o coaliție formată din Rusia, India și Japonia, menite să împiedice Beijingul să găsească rute maritime și terestre alternative pentru a evita blocada. Alinierea Rusiei cu China îngreunează realizarea uneia dintre condițiile esențiale menționate de Mirski și accentuează relevanța statelor situate pe periferia continentală a Chinei. Indiferent de discuțiile din Occident referitoare la blocare, strategiile chineze vor presupune scenariul cel mai nefavorabil și se vor adapta în consecință.
Regândirea Oceanului Indian
2010, Robert Kaplan a anticipat că Oceanul Indian va fi epicentrul competiției globale, influențat în parte de dependența Chinei de energia care trece prin Ormuz și Malacca și de intensificarea rivalității sino-indiene. În urmă cu șaisprezece ani, această predicție pare să fie mai puțin sigură.
Comandamentul Indo-Pacific al Statelor Unite a fost reorientat către Comandamentul Pacificului, o mișcare pe care Elbridge Colby, directorul politicilor Pentagonului, a caracterizat-o ca fiind o accentuare a aspectului pacific al Primului Lanț de Insule. Quadrilateralul (Quad), format din Statele Unite, Japonia, India și Australia și considerat adesea principalul forum al liderilor indo-pacifici, nu a ținut un summit al liderilor de aproape doi ani.
Chiar dacă India joacă un rol semnificativ pe scena internațională, influența sa asupra planului continental al Chinei este restrânsă de factori geografici. În urmă cu peste un secol, geograful britanic Halford Mackinder a remarcat că China reală și India sunt despărțite de „cele mai masive zone muntoase de pe Glob”, Munții Himalaya și Platoul Tibetan, care se compară cu „mărimea Franței, Germaniei și Austro-Ungariei în ansamblu”.
Geografia nu s-a schimbat. Fără planuri realiste pentru conducte sau căi ferate pe acest teritoriu, strategii chinezi s-au îndreptat în schimb către Asia Centrală, unde geografia este mult mai propice conectivității terestre.
Turnul continental al lui Xi Jinping
În septembrie 2013, liderul Chinei, Xi Jinping, a lansat la Astana, Kazahstan, proiectul său emblematic de infrastructură, Inițiativa „Centura și Drumul” . El a declarat că relațiile cu Asia Centrală vor deveni o prioritate a politicii externe chineze. O lună mai târziu, Xi a convocat o conferință de lucru pe tema politicii externe special pe tema „diplomației periferice” a Chinei, primul astfel de forum tematic de la înființarea Republicii Populare Chineze în 1949. „Trebuie să ne ajutăm vecinii în perioade de criză, să-i tratăm ca pe egali, să-i vizităm frecvent și să luăm măsuri care să ne aducă sprijin și prietenie”, a spus Xi.
Doisprezece ani mai târziu, în aprilie 2025, Xi a convocat Conferința Centrală privind Munca Legată de Țările Vecine, subliniind încă o dată diplomația vecinătății ca principiu călăuzitor al politicii externe. Momentul a fost simbolic, venind la doar câteva zile după ce președintele SUA, Donald Trump, a anunțat tarife vamale drastice în „Ziua Eliberării”.
În finalul traseului se află viziunea lui Xi: visul chinezesc al „mării întineririi a națiunii chineze”. Acest plan garantează că până la 2049, China va atinge prosperitate, putere și poziție de lider mondial, susținând că socialismul cu caracteristici chinezești reprezintă câștigătorul istoriei. Potrivit experților britanici în China, Steve Tsang și Olivia Cheung, atingerea maximă a acestei întineriri ar consta în supunerea Taiwanului, o acțiune spectaculoasă concepută pentru a evidenția slabă capacitate strategică a Statelor Unite. Această evoluție ar marca sfârșitul Pax Americana și nașterea unei ordini centrate pe China, denumită Pax Sinica.
Malacca, situată pe uscat.
Beijingului ar putea fi cheia descurajării dacă afirmația noastră se dovedește corectă, prin complicarea presupunerilor sale privind securitatea și fiabilitatea coridoarelor continentale, care reprezintă strategiei sale pe termen lung. Washingtonul ar trebui să consolideze legăturile diplomatice cu statele eurasiatice situate pe traseele energetice și comerciale pe care Beijingul încearcă să le stabilească pe întreg continentul.
Trei sunt deosebit de importante pentru conectivitatea terestră a Chinei. Kazahstanul, cu terenul său lung și plat și rețeaua feroviară extinsă, oferă Chinei o rută terestră stabilă către regiunea Caspică. Uzbekistanul, fidel moștenirii sale de pe Drumul Mătăsii, este menit să devină un nod cheie de tranzit odată cu intrarea în funcțiune a căii ferate China-Kârgâzstan-Uzbekistan. Odată ajunsă în Uzbekistan, legătura feroviară construită de China va continua să facă legătura cu Turkmenistan și Iran.
Între timp, Azerbaidjanul controlează unul dintre cele mai importante puncte de restricție comercială ale Eurasiei, cunoscut sub numele de Râul Ganja. Luke Coffey de la Institutul Hudson observă că comerțul terestru dintre Asia și Europa, care încearcă să evite Rusia și Iranul, trebuie să treacă prin coridorul îngust care leagă Azerbaidjanul de Georgia. Având o lățime de doar aproximativ 60 de kilometri în cel mai îngust punct, Râul Ganja are o concentrație extraordinară de infrastructură strategică. Conducte de petrol și gaze, calea ferată Baku-Tbilisi-Kars și alte infrastructuri critice trec toate prin coridor.
Importanța sa se extinde mult dincolo de Azerbaidjan. La vest, coridorul se deschide prin Georgia și Turcia spre Marea Neagră, Marea Mediterană și Europa. La est, se întinde peste Marea Caspică spre Kazahstan și restul Asiei Centrale – și, în cele din urmă, spre China. Gap Ganja este balamaua îngustă care leagă Coridorul Mijlociu trans-caspic de o parte și de alta a Caucazului. Este, în fapt, Malacca pe uscat. Aceste state ale coridorului nu sunt sateliți chinezi. Kazahstanul, Uzbekistanul și Azerbaidjanul sunt „state oscilante” prin excelență, cultivând relații cu puteri concurente, în loc să se angajeze exclusiv față de oricare dintre părți. Dorința lor de a colabora atât cu Washingtonul, cât și cu Beijingul a fost evidentă atunci când liderii lor au participat la parada militară a Chinei de la Beijing în septembrie anul trecut și la ceremonia de lansare a Consiliului pentru Pace condusă de SUA la Davos, în ianuarie.
Ele constituie segmentul unei benzi mai extinse de state eurasiatice fluctuante, iar alegerile lor în domeniul infrastructurii, energiei și relațiilor diplomatice vor stabili dacă planul continental al Chinei se desfășoară într-un cadru favorabil sau în opoziție.
COMENTARII / 0