În primăvara acestui an, în București, la un spital aflat sub autoritatea Ministerului Sănătății, a avut loc un incident alarmant. Partenerul unei paciente decedate anterior a contactat personalul medical și a amenințat doctorița care a oferit tratamentul. În urma acestui eveniment, viața medicului s-a schimbat radical: ea a devenit atât de speriată încât, pe lângă obținerea unei cereri de protecție aprobată de instanță, a depus o plângere penală și a solicitat concediu medical din cauza traumei suferite.
Confesiunea doctoriței în fața completului de judecată care i-a admis ordinul de protecție este emoționantă și arată un profesionist dedicat pacienților, empatic, pe care amenințarea a afectat-o profund. La un moment dat, femeia a mărturisit: ”Am pierdut oameni pe care i-am îngrijit câte 7-8 ani și după 8 ani i-am pierdut, lucru care mă doare de nu mai pot. Nu ai voie profesional să te duci la înmormântările lor, pentru că asta înseamnă că îi ţii prea mult în spatele tău și în afara profesiei tale. Numai că, de multe ori am ajuns la cimitir la ei, după ce aceştia s-au prăpădit”.
Inițial reținut pentru 24 de ore, agresorul și-a recunoscut vina și, la începutul acestei luni, a fost sancționat cu o amendă penală de 5.940 lei. G4Media.ro a modificat numele doctoriței și, pentru a nu oferi informații care ar putea conduce la deconspirarea identității ei, nu va dezvălui nici denumirea unității medicale la care este angajată și nici numele agresorului.
Citește șiNervul vag, butonul ascuns al corpului poate reduce anxietatea și stresul
La 5 martie 2026, în timp ce se afla în spital, asistentul a informat medicul Maria că concubinul unei paciente decedate cu doar câteva zile în urmă a sunat și a amenințat:
vine cu televiziunile și că vine să mă omoare pentru că nu are nimic de pierdut și poate merge la pușcărie
. Doctorița a relatat acest eveniment, mai târziu, în fața unui complet de judecată.
De menționat că, din punct de vedere legal, medicul nu avea voie să transmită informații medicale unei persoane care nu făcea parte din familia pacientei și nici nu i se transmisese de către aceasta că poate face acest lucru. Speriate, cadrele medicale au anunțat Poliția, iar medicul a depus o plângere penală. După câteva zile, agresorul a publicat într-un ziar online următorul text: ”Subsemnatul (…), imi cer scuze publice Doamnei Doctor (…) pentru modul in care a fost amenintata telefonic, in circumstantele decesului persoanei iubite (…). Pe aceasta cale imi exprim cu parere de rau profunda.”
În urma reținerii de 24 de ore, pe 16 martie medicul a obținut un ordin de protecție; în luna septembrie, agresorul a semnat un acord de recunoaștere a vinovăției, iar pe 4 noiembrie a fost condamnat la o amendă penală de 5.940 de lei pentru infracțiunea de amenințare. Răspunsurile doctoriței în fața judecătorului care a emis ordinul de protecție sunt emoționante și arată dedicarea ei ca profesionist și ca om care acordă importanță fiecărui caz. Deși nu era legată de obiectul procesului, Maria a explicat în detaliu că a făcut tot ce a putut pentru a salva pacientul și a relatat modul în care este afectată atunci când pierde un pacient.
”Îmi pare extrem de rău pentru că nu am reușit să o salvez”
„Dacă (…) mie mi-ar fi spus că trebuie să existe și o altă parte informată cu privire la afecțiunile ei, cu siguranță aș fi făcut acest lucru pentru că nu a fost pentru prima dată în cariera de 25 de ani, când am avut mii de pacienți pe care i-am îngrijit, nu a fost nici pentru prima dată când am avut un deces și deplâng moartea (…), îmi pare extrem de rău pentru că nu am reușit să o salvez. (…) a venit la noi în data de 5 februarie, internată în urgență, scuipând sânge, ca să transmit în termeni mai puțin medicali (…) în perioada internării am depus toate eforturile pentru salvarea acesteia. De la începutul internării am transmis familiei că lucrurile nu sunt deloc bune (…) și nici nu vor fi. Din punct de vedere imagistic, la momentul internării nu aveai unde să pui un deget pe computerul ei tomograf ca să găsești o zonă sănătoasă. A fost o pacientă cu patologie autoimună, o pacientă care în anul 2016 a fost diagnosticată cu boală Crohn. (…) a fost așa, un om tânăr cu o boală autoimună pentru care face tratament imunosupresor, nu știu eu dacă îl făcea corect sau nu, cu multiple alergii pe care ea le-a menționat în toată perioada internării și nu a primit niciodată un alt medicament, medicamente care să-i pună cumva viața în pericol (…). Și, totodată, vă spun că, pe lângă faptul că mi-este frică pentru viața mea, mi-este frică pentru viața familiei mele și nu în ultimul rând, mi-este frică că nu voi putea profesa. Și asta mă doare cel mai tare. În 25 de ani am îngrijit probabil mii sau zeci de mii de bolnavi. Am avut tot felul de situații. (…)”
“Fiecare pacient pe care îl pierd este o pierdere din viața mea”
„Îmi pare extrem de rău că ea s-a prăpădit. (…) pentru că fiecare pacient pe care îl pierd este o pierdere din viața mea, pentru că eu nu mă duc la spital să plec de acasă. Nu vreau să fie drumul cu oameni. Vreau să fie drumul cu oameni care salvează oameni. De aia merg la spital. Să tratez oamenii și nu merg la spital să fiu amenințată cu moartea. Am avut oameni care au plâns. Am avut oameni care m-au zguduit de durerea lor. (…) lucrurile sunt într-un fel atât de complicate încât îmi doresc să pot să-mi continui activitatea și să-mi continui viața fără să trebuiască să mă tem de domnul (…) sau de oameni ca domnul (…)”
”Un tumult pe care eu până acum nu l-am mai simțit”
„Nu l-am văzut niciodată. În momentul în care m-a anunțat doamna asistentă că lucrurile stau așa, că domnul a sunat că vine să mă omoare, atunci am aflat pentru prima dată de numele dumnealui și v-am spus, auzisem că are un amant, nu știam nici cum îl cheamă și nici nu este problema mea. Fiecare om își poartă viața așa cum consideră el și nu consider că trebuie să mă implic în vreun fel în această aventură emoțională a pacienților mei. Chiar dacă n-ar fi fost prima dată când mă întâlneam și cu amantul și cu soțul. (…) Faptul că domnul (…) și-a prezentat scuze publice prezentându-mi numele, nu a făcut decât să mă expună atât presei și pentru ceilalți oameni care mă cunosc pe mine, că familie sau pacienți ai mei. (…) M-am simțit amenințată de pârât, în primul moment nici nu am conștientizat foarte tare ce se întâmplă. În momentul în care i-am văzut fața (asistentei n.r.), pentru că eu, v-am spus eram într-o consultație, ea a început să vorbească și în momentul ăla eu nu m-am uitat la ea iniţial, în momentul în care m-am uitat la ea și am văzut-o cum era de fapt, lucrurile au început să meargă așa într-un tumult pe care eu până acum nu l-am mai simțit. Ea era foarte speriată. Eu nu sunt speriată pentru că (…) era speriată, pentru că noi am văzut extrem de multe în viața noastră. Am văzut atât de multe lucruri în cei 25 de ani de meserie încât nu sperietura unui om mă sperie pe mine, ci faptul că nu știu ce gândește celălalt de lângă mine, care mă amenință că mă omoară. (…) Eu doar acum nu o să stau cu sabia deasupra capului că am o altă familie care mă amenință. Nu! Eu nu aici mă aflu. Mă aflu în situația de a-mi fi frică de un om anume. De dânsul care a spus pe gură „vin să o omor”.
“Această anxietate depășește tot ceea ce am simțit vreodată”
„Nu am vrut să moară (…). Am muncit pentru această fată în trei săptămâni, între 6 februarie, când am preluat-o, și până pe 1 martie, când ea s-a prăpădit, în fiecare zi a vieții mele. Pe lângă faptul că la spital făceam întâlniri cu colegii pentru a dezbate acest caz, pe lângă asta și acasă ajungeam tot cu ea. Tot cu ea, preocuparea mea era (…). Ce voi face cu ea? Și uite că nu am putut. Faptul că îmi este frică, da, îmi este frică în continuare. Nu mă duc la spital. Este a doua săptămână când eu nu-mi desfășor activitatea. Nu știu cât voi sta așa. Această anxietate pe care mi-o provoacă depășește tot ceea ce am simțit vreodată în viața mea. Trauma pe care o am, nici nu ştiu. Nu vreau să fiu victima nimănui. Colegii nu vreau să mă trateze ca pe o victimă. Subordonații nu vreau să mă trateze ca pe o victimă. Sunt om care a muncit și munceşte fără niciun fel de problemă cu oricine, oricine însemnând om de jos sau om de sus, în funcție de conducere sau oriunde mi se dă de lucru. Numai că nu vreau să îmi fie frică. Vreau să pot să-mi continui activitatea și să pot să trăiesc liniștită.
Să-mi fie frică că nu știu dacă ai mei pleacă de acasă și cine știe, poate îi trece pe mine, nu mai este supărat pe mine, trebuie să facă un alt lucru și mai rău, să-mi agreseze familia. Nu știu ce urmează să se întâmple, pentru că nu știu ce gândește domnul. Îmi pare rău și de dânsul. Și să știți că îmi pare rău că a ajuns în situația asta. M-am gândit. M-am gândit toate zilele, cel puțin atunci, joi și vineri, să știți că m-am gândit frustrarea pe care a avut-o. A depășit un pic limita pe care orice om o poate avea. Numai că nu eu eram vinovată că ei se aflau în situația asta. Nu eu eram vinovată că lucrurile au mers până acolo și (…) s-a prăpădit. Și că dânsul n-a putut să stea lângă ea, n-a putut să o viziteze, n-a putut să… Toate lucrurile astea nu țineau de mine”.
“Sunt oameni vii que pot veni și vorbi despre mine”
Instanţa: Aţi mai fost vreodată amenințată de alte persoane?
Reclamantă: Nu. Relația mea cu pacienții mei și cu familiile lor este una și a fost întotdeauna una foarte bună. Nu am avut reclamații de la pacienți, am avut decât relații extraordinar de bune. Iar astăzi, după atâția ani, atunci când merg la biserică, le aprind și pacienților mei pe care i-am pierdut câte o lumânare. Am pierdut oameni pe care i-am îngrijit câte 7-8 ani și după 8 ani i-am pierdut, lucru care mă doare de nu mai pot. Nu ai voie profesional să te duci la înmormântările lor, pentru că asta înseamnă că îi ţii prea mult în spatele tău și în afara profesiei tale. Numai că, de multe ori am ajuns la cimitir la ei, după ce aceştia s-au prăpădit. Sunt oameni care sunt vii, nu vorbim numai despre morți. Sunt oameni vii care pot veni și vorbi despre mine. Eu nu sunt un nimeni al acestei vieți medicale. Sunt un om care a avut mii de pacienți, zeci de mii de pacienți, care pot oricând să vorbească despre ce om sunt eu, iar relația mea cu familiile lor întotdeauna a fost una care ne-a făcut să-i plângem împreună sau să ne bucurăm împreună că viețile lor sunt în continuare bune.”
© G4Media.ro.
COMENTARII / 0